Îşi trece mâna prin părul meu. Îmi place când face asta, mă lipesc toată de palma caldă care mă mângâie ca şi cum ar smotoci o blană de căţel. La un moment dat, mâna i se opreşte şi rămâne suspendată în aer ca o ghilotină mică şi delicată pe care, dintr-o dată, o lasă să cadă cu violenţa unui ţipăt ascuţit.
- Vaai, mama, ai nişte fire albe! Sper că nu începi să îmbătrâneşti!

Scutur din cap într-un gest de cal nărăvaş ce vrea să scape de căpăstrul vârstei. Apoi, pentru ea şi pentru mâna cea mică ce începe febrilă să-mi ascundă sub degete firele albe, mă adun şi spun detaşată.
- Stai liniştită. Încă nu.
Se opreşte din mângâiat şi-şi lipeşte nasul de faţa mea într-un gest ce mi-o aduce aminte de acum nişte ani când încerca să-şi îngroape toată faţa în obrajii mei cu o forţă aproape dureroasă.
- Promiţi?
Mă las pe spate şi invit o dâră de lumină să intre între noi. Afară, un tei tembel se pocneşte de geam, răspândind în toată camera  miros de ceai şi de guturai. Nu i-am înţeles niciodată pe băutorii de ceai. Un lichid cu arome şi mirosuri din cele mai bizare şi cu gând ascuns de boală. Doar ceşcuţele şi farfurioarele îmi plac. Aş putea avea colecţii întregi de seturi pentru ceai pe care să le umplu cu pământ şi-n care să cresc panseluţe.
- Promiţi?

Vocea mică nu cedează. Acum îmi caută cu îngrijorare privirea. Se agaţă de ea, mi-o trage în jos, mă face să las fără să vreau teiul de la geam şi să rămân cu ochii lipiţi de covor. Cam ponosit, ar trebui schimbat şi ăsta! Gânduri de om mare, îmi zic şi scutur încă o dată din cap când simt că se apropie căpăstrul de mine. Când eram de vârsta ei, mă gândeam că la douăzeci şi cinci de ani voi fi măritată, voi avea doi copii şi voi fi medic. La treizeci de ani urma să merg doar pe tocuri, să port taioare şi pălărie şi să mă duc în fiecare săptămână la manichiură. Şi bineînţeles, la treizeci de ani urma să ştiu tot şi să nu mai vreau nimic. Patruzeci nici nu exista.

O văd cum deschide gura, probabil să mă întrebe a treia oară. Mâna cea mică a adormit cuminte pe a mea departe de albul firelor care a speriat-o atât. Îmi iau adio de la tei şi florile dumisale, decid să las covorul în pace că merge încă, trag aer în piept şi cu cel mai tâmp şi fals zâmbet din lume spun cu o voce mai veselă decât aş vrea.
- Promit! Deocamdată.

Dau să o iau în braţe, să o las să-şi îngroape faţa în obrajii mei, să tragem pe nări mirosul de tei şi de vară. Dar ea se ridică, îşi scutură palmele una de alta disperată să arunce pe jos orice urmă de albeaţă din părul meu şi scutură din cap într-un gest de mânz nărăvaş ce se răzvrăteşte doar pentru că poate.
- M-am speriat. Mă gândeam că dacă tu îmbătrâneşti, eu încep să cresc mare. Şi personal, nu sunt pregătită pentru asta.