Toţi avem zile proaste. Ştiu asta, înţeleg bine, chiar dacă mi se pare că întotdeauna ale mele vor fi mai proaste decât ale tale. Toţi ne enervăm şi toţi avem motive bine întemeiate şi îndreptăţite să ne enervăm. Ştiu asta şi înţeleg bine, chiar dacă în mintea mea ale mele sunt de o mie de ori mai serioase şi mai grave decât ale tale.Toţi considerăm că avem dreptate. Nici nu are rost să o mai spun. O ştiţi şi voi şi este clar pentru fiecare că dreptatea noastră va fi întotdeauna mult mai dreaptă decât a celorlalţi.

Toţi putem fi prost înţeleşi. Se prea poate ca în anumite momente, unele mai tensionate de exemplu, să spunem lucrurile altfel decât ne-am fi dorit. O ştiţi şi voi şi nu-mi spuneţi că vouă nu vi s-a întâmplat niciodată. Mai sunt apoi neînţelegerile. Multe, numeroase. Cele care îi fac pe ceilalţi să tragă concluzii atunci când nu e cazul. Cele care te fac pe tine să vrei să ridici tonul atunci când nu e cazul. Cele care dau pusee de tensiune şi zbateri de aortă, chiar dacă nu e cazul.

Sunt zile cu atât de multă tensiune încât o simţi cum ţi se scurge prin toţi porii, cum iese la iveală şi se revarsă peste cei din jurul tău. Şi parcă tot ce se întâmplă în jur e o conspiraţie a universului pentru a-ţi face în ciudă. Sunt zile când greşeşti sau ţi se greşeşte. Şi când aştepţi să treacă norul pentru a bea un pahar cu apă, a trage aer în piept şi a sta de vorbă. Sau a-ţi cere scuze. Sau a le primi. A găsi soluţii şi a-ţi strânge mâna. Sunt momente când eşti atât de supărat încât simţi nevoia să muşti din univers, să-ţi înfigi colţii adânc în cei din jur, exasperat de râsetele şi vorbăria lor când la tine totul merge atât de prost. Se întâmplă şi asta. O ştiu şi eu, o ştiţi şi voi.

Şi în astfel de momente, te uiţi în jur, la oameni. Abia atunci ajungi să-i cunoşti. După ce ai avut ocazia să-i vezi la nervi, în zile proaste, cu motive mai mult sau mai puţin întemeiate, mai mult sau mai puţin grave. Cum se ceartă, ce spun, cum o spun?! Toţi avem zile proaste şi toţi putem să ne greşim unii altora. Dar cred că este important să învăţăm să ne certăm civilizat. Exact aşa cum înveţi bunele maniere, aşa ar trebui să înveţi şi să-i scoţi ochii celui de lângă tine cu eleganţă, fără să dai la gioale, să urli, să ameninţi sau să jigneşti. Într-o ceartă e foarte important ca discuţia să rămână la obiect şi să nu se transforme într-un atac la persoană. Mai mult, înainte să porniţi la atac, gândiţi-vă puţin dacă nu cumva e vorba de o neînţelegere. Dacă nu cumva ăla asupra căruia tocmai vreţi să vă năpustiţi a greşit fără să-şi dea seama. Sau poate nici nu a greşit şi greşiţi voi?! Şi atunci cred că este esenţial să purtaţi cearta astfel încât să-i daţi întotdeauna şi părţii adverse posibilitatea de a vorbi şi a se justifica. Aşa cred eu că e normal. Şi asta înainte de a ţipa şi a jigni. Pentru că toţi avem zile proaste, ştiu. Dar a te certa cât poţi tu de elegant şi a lăsa loc de bună ziua nu ţine de zile, ci de bunul simţ. Iar unele vorbe odată spuse, rămân acolo, bine înfipte, chiar dacă pe cerul tău norii au trecut şi respiraţia ta şi-a regăsit ritmul normal. Şi vorbele alea nu se duc cu un pahar cu apă.