joi, 6 august 2015

Cioburi de București

Mi-ai zis că nu ştii ce să scrii. Că vrei, dar nu poţi. Că vorbele sunt, dar nu pe aproape, ci rămase undeva, în urmă, ca şi cum s-ar fi retras toate din calea mâinii ce vrea să le apuce şi să le ţintuiască pe hârtie. Ţi-am zis că nu-i nimic. Le prind eu în locul tău. Numai să mă laşi. Poate dacă  mă ţii de mână, o să-ţi fie mai uşor. Ca-n ziua aia de toamnă târzie. Să fi fost un octombrie când ne-am trezit într-o dimineaţă că hai să ne prefacem că suntem turişti prin Bucureşti. Şi-am plecat la pas din centru, de pe malul Dâmboviţei, de unde stăteam pe atunci, spre Lipscani şi Calea Victorie. Tu te uitai la case, la cele cu tavan înalt şi ferestre cu rame roase de timp şi pătate de urme de porumbei. Pe atunci stăteam într-o garsonieră. Eu mă uitam la vitrine. Cu eşarfe, cu mărgele, cu clătite şi prăjituri. Mai ales cu prăjituri.

Pe atunci eram gravidă. De aceea am luat-o pe jos doar pe Lipscani, făcând stânga-dreapta, ba pe Smârdan, ba pe Şelari, până la metroul de la Universitate, să vedem şi Bucureştiul de dincolo de Piaţa Victoriei. Să mergem şi pe Kiseleff că-n parc acolo sunt bănci şi dacă oboseşti, poţi să te aşezi. Şi toalete. Îmi aduc aminte de perioada aceea când orice ieşire din casă mai lungă de o oră era motiv de panică din lipsă de toaletă. Dar în parc acolo, erau. Puteam să stăm liniştiţi pe bancă cu soarele de octombrie în cap şi grămezi de castane lucioase la picioare, şi să ne gândim la oraş. Oraşul pe care am încercat să-l vedem şi cu altă privire decât cea plictisită şi indiferentă cu care îl obişnuisem uneori pe nedrept. În ziua aia de octombrie, am vrut pur şi simplu să ne întâlnim cu oraşul. Ca o invitaţie la o masă de duminică, în familie. Nimic pretenţios, nimic elegant. O ciorbă bună de lobodă, o friptură cu piure şi salată şi o plăcintă cu mere. O masă normală doar de dragul revederii.

Poate că asta ai vrut de fapt când ai plecat singur de data asta, la pas prin Bucureşti.  Era duminică, eu la lucru, Ana la mama. Ai ieşit cu camera, în oraş, să-l vezi ce mai face, cum mai stă, cum ţi se mai pare. Să-i arunci prin obiectiv, o privire curioasă în locul celei indiferente. Şi să vă ţineţi companie. Nimic pretenţios, nimic elegant. O zi normală. În alb şi negru. Câteva cioburi răzlețe în care se oglindește orașul. Cioburi de București.

Cioburi de București
Voi de care parte a orașului sunteți legați cel mai strâns? Orice oraș – de fapt, de ce nu, orice loc.

3 comentarii:

Merlin spunea...

în București, orașul în care m-am născut și unde locuiesc, nu mă simt legat f. strâns de niciun spațiu. Nici de casa părinților, nici de strada copilăriei, nici de strada primei întâniri de amor adolescentin, nici de Ateneu, nici de centru vechi, nici de teatrul Național și nici de piața Universității, unde, în noaptea de 21 decembrie, am trăit pentru prima și singura oară fiorul morții urmat de bucuria vieții când am văzut că nu am murit după primele rafale.
Însă, mă simt foarte strâns legat de Transilvania.Emoții intense, tulburări, o stare de beatitudine fără a fi percepută limpede, totuși.Adică pozitiv, chiar dacă necunoscut. Nu știu de unde vin toate astea, dintr-o altă viață, poate.
Ca să nominalizez un spațiu, ar fi parcul cu stejari seculari din fața școlii unde a învățat bunica mea, una din zânele bune a copilăriei, dintr-un vechi târg transilvănean.

B. spunea...

Și eu sunt un bucureștean, însă am locuri pe care le consider speciale – cartierul în care am copilărit, străzile din jurul liceului și cel în care am trăit primii ani cu Ioana sunt în continuare locuri magice pentru mine. În afară de locurile din București am în continuare în suflet cartierele în care mi-am petrecut vacanțele de vară la bunici, în provincie. Iar asta fără să pun la socoteală cartierele, orașele și regiunile de care m-am îndrăgostit aiurea ca adult.

Anonim spunea...

Bucurestiul meu a fost demolat in 1984. Eram abia de liceu, nu intelegeam ca pierd definitiv lumea mea, nu am mai apucat nici macar sa-i fac o poza...

 
Copyright 2011-2017 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes