Mi-ai zis că nu ştii ce să scrii. Că vrei, dar nu poţi. Că vorbele sunt, dar nu pe aproape, ci rămase undeva, în urmă, ca şi cum s-ar fi retras toate din calea mâinii ce vrea să le apuce şi să le ţintuiască pe hârtie. Ţi-am zis că nu-i nimic. Le prind eu în locul tău. Numai să mă laşi. Poate dacă  mă ţii de mână, o să-ţi fie mai uşor. Ca-n ziua aia de toamnă târzie. Să fi fost un octombrie când ne-am trezit într-o dimineaţă că hai să ne prefacem că suntem turişti prin Bucureşti. Şi-am plecat la pas din centru, de pe malul Dâmboviţei, de unde stăteam pe atunci, spre Lipscani şi Calea Victorie. Tu te uitai la case, la cele cu tavan înalt şi ferestre cu rame roase de timp şi pătate de urme de porumbei. Pe atunci stăteam într-o garsonieră. Eu mă uitam la vitrine. Cu eşarfe, cu mărgele, cu clătite şi prăjituri. Mai ales cu prăjituri.

Pe atunci eram gravidă. De aceea am luat-o pe jos doar pe Lipscani, făcând stânga-dreapta, ba pe Smârdan, ba pe Şelari, până la metroul de la Universitate, să vedem şi Bucureştiul de dincolo de Piaţa Victoriei. Să mergem şi pe Kiseleff că-n parc acolo sunt bănci şi dacă oboseşti, poţi să te aşezi. Şi toalete. Îmi aduc aminte de perioada aceea când orice ieşire din casă mai lungă de o oră era motiv de panică din lipsă de toaletă. Dar în parc acolo, erau. Puteam să stăm liniştiţi pe bancă cu soarele de octombrie în cap şi grămezi de castane lucioase la picioare, şi să ne gândim la oraş. Oraşul pe care am încercat să-l vedem şi cu altă privire decât cea plictisită şi indiferentă cu care îl obişnuisem uneori pe nedrept. În ziua aia de octombrie, am vrut pur şi simplu să ne întâlnim cu oraşul. Ca o invitaţie la o masă de duminică, în familie. Nimic pretenţios, nimic elegant. O ciorbă bună de lobodă, o friptură cu piure şi salată şi o plăcintă cu mere. O masă normală doar de dragul revederii.

Poate că asta ai vrut de fapt când ai plecat singur de data asta, la pas prin Bucureşti.  Era duminică, eu la lucru, Ana la mama. Ai ieşit cu camera, în oraş, să-l vezi ce mai face, cum mai stă, cum ţi se mai pare. Să-i arunci prin obiectiv, o privire curioasă în locul celei indiferente. Şi să vă ţineţi companie. Nimic pretenţios, nimic elegant. O zi normală. În alb şi negru. Câteva cioburi răzlețe în care se oglindește orașul. Cioburi de București.

Cioburi de București

Voi de care parte a orașului sunteți legați cel mai strâns? Orice oraș – de fapt, de ce nu, orice loc.