Disclaimer: acest post este o ficţiune. Mai puţin tramvaiul. Acolo se întâmplă tot timpul poveşti.

Sunt trei. Una tânără, aproape copilă şi două ajunse la vârsta aia făr' de vârstă când petele vineţii de sub ochi şi mâinile cu vene umflate spun ceva, iar râsul şi buletinul culmea, tot vor să le contrazică! Femei muncite prea mult şi prea devreme în trecerea lor grăbită prin maturitate spre o bătrâneţe în sfârşit evidentă cu picioare umflate, sâni lăsaţi şi cărucior de piaţă. Deocamdată stau pe loc. Se trântesc pe trei scaune din tramvai şi chicotesc ca nişte fetişcane, cea tânără cu capul dat pe spate, celelalte două cu palmele peste gurile ştirbe de câţiva dinţi. Una dintre ele îi tot dă coate ăleia tinere care se hlizeşte cu ochii lipiţi de obrazul unui puşti cu căşti pe urechi şi tatuaj pe pulpă. La prima staţie, puştiul se ridică şi în locul lui se aşează cu un oftat un trup de femeie. Îşi depărtează genunchii şi aşează cu grijă, între ei, o plasă plină cu vinete. Face ochii roată şi se opreşte nedumerită cu privirea la cele trei.
- Rodico, tu eşti fetiţă?
Brusc, se face linişte. Râsul  face doi paşi înapoi şi gurile celor trei îşi recapătă forma obişnuită. Una dintre ele- nu cea care o înghiontea pe puştoaică, ci cealaltă, aia cu bluză verde, întinsă cu efort  peste colacul de grăsime de pe burtă şi fără un incisiv de sus- îşi ia mâna de la gură, se şterge de un rest de salivă şi lasă să i se strâmbe toată faţa într-un rânjet ştirb.
- Geto? Măi, Geto, chiar tu eşti? Ce faci aici? zice şi-şi răsfiră peste buze cinci degete arse de soare.
Surprinsă parcă în flagrant delict, Geta aruncă o privire speriată când la sacoşă, când pe geam şi tace cu capul în pământ, ca şi cum răspunsul ei ar fi putut să schimbe traseul tramvaiului şi odată cu el soarta celor din el. O hurducătură o face să-şi încleşteze degetele de bara din faţă cât să se poată sălta un pic să-şi aşeze mai bine fusta sub fund.
- Mă duc acasă.
De unde stă,  Rodica se apleacă de parcă ar fi vrut să-şi tragă scaunul mai aproape şi îşi lipeşte cu lăcomie privirea de faţa celeilalte, sorbindu-i din ochi fiecare rid şi cută.
- Tot acolo stai?
- Tot, zise Geta, frământând între mâini mânerele sacoşii.
Uitând de dintele lipsă, Rodica deschide gura larg, a vorbă, îşi încrucişează mâinile în poală şi se apleacă şi mai tare spre scaunul de vizavi al Getei.
- Am plecat şi eu de acolo. Au plecat toţi până la urmă. Păi, la ce dracu să mai stai când bani nu, aia nu, ailaltă nu. Doar că era şefu de treabă şi mai dădea o bere la băieţi?! Să-i ia dracu pe toţi! Şi pe Relu că m-a adus acolo şi pe şefu că mă trimitea numai pe mine şi pe grasa de Marinela la blocurile alea mari, din Pantelimon, unde mişunau carcaleţii de n-aveai pe unde să calci. Şi nici liftul nu mergea. S-o fi văzut pe grasa cum făcea pe la etajul opt, ziceai că moare ea înaintea gândacilor! Îţi aduci, fa, aminte? A plecat şi ea de acolo. Imediat după ce ai plecat tu în Spania. Da' ea a plecat de boală. E la pat acuma. A făcut diabet. Cică de la cola.
Geta clatină din cap.
- Fir-ar! Mi s-a rupt mânerul!
- Ce ţi s-a rupt?
- Mânerul. De la sacoşă. Am tras de el prea tare. Bine, şi sacoşa e proastă. 30 de bani şi nu ţine trei vinete.
Rodica se uită spre celelalte două. Aia tânără stă cu ochii pironiţi pe geam şi se uită la faţa nebărbierită o unuia cu tricou mulat şi cruciuliţă la gât ce se reflectă pe sticla murdară. Cealaltă a scos un telefon prăpădit şi apasă stângaci pe nişte butoane.
- Măi, fetelor, asta e Geta, zise ea dintr-o dată, întinzând un deget ars de soare, cu unghie roşie şi cojită. Colega aia a mea de la dezinsecţie care a plecat în Spania! Na, acum o vedeţi şi voi!
Geta le aruncă o privire scurtă din care nu-ţi dai seama de absolut nimic din capul ei şi continuă să moşmondească la punga cu mâner rupt. Ridică ochii spre ele, dă din cap a bună ziua şi se mulţumeşte să întrebe:
- N-aveţi cumva o pungă? A mea s-a rupt.
Ca şi cum în sfârşit cineva le-a băgat şi pe ele în seamă, cele două lasă - una reflexia şi cealaltă telefonul- şi încep frenetic să scormonească prin geantă şi buzunare sub privirile autoritare ale Rodicăi, că doar ea e cea care se cunoaşte cu Geta.
- Las' dracului punga, că la trei vinete, le duci şi-n braţe, nu? Nu mai ştii cum ne căram cu pompele alea în sus şi-n jos pe scări? Da' ce vorbesc eu de pompe, ia zi, bre, cum ţi-a fost în Spania? Şi la ei e cald?
Cele două de lângă ea buşesc în râs şi încep să-şi dea ghionturi.
- Păi, ce, de frig s-a dus acolo? zise aia tânără cu ochii tot pe bluza albă şi mulată cu faţă nebărbierită.
- Eh, de frig! De proastă, d-aia m-am dus. Cică să nu-l laşi singur că o ia razna. Na, că al meu a luat-o cu mine de mână.
Rodica se apucă de bară şi se apleacă şi mai în faţă pe scaun.
- Aoleo, te-a înşelat?
- Mi-a făcut vânt acasă. Cu tot cu copil. Ia, stai să-ţi arăt o poză cu ea. Nici n-o mai recunoşti la cât a crescut. Ia uite aici, zice, în timp ce întinde spre Rodica mobilul

Brusc toate trei capetele se apleacă spre ecran şi-l acoperă până când o nouă hurducătură a tramvaiului le face să se despartă şi să se apuce fiecare de câte o bară.
Geta îşi trage telefonul spre ea, aruncă o privire spre fiică-sa de pe ecran şi strânge şi mai tare genunchii în jurul plasei cu vinete.
- Şi tu, Rodico, pe unde eşti?
- Păi cu fetele astea, la o covrigărie. La Piaţa Sudului. E bine. Am şi tramvai.
- Te lasă acasă? aruncă Geta întrebarea de undeva de sub scaun unde i-a ajuns capul tot aranjând la vinete.
- Nu, bre, eu m-am mutat la ţară. La aer curat. Stau după Lebăda, zise, fluturând îndelung din mână de-l făcu până şi pe tipul cu tricou mulat să întoarcă o pereche de ochi plictisiţi spre ele. Totuşi rămase cu privirile pironite preţ de încă câteva secunde, căutându-şi mai degrabă propria reflexie în ochii puştoaicei, decât să se uite şi el la ea.
- Aoleo, păi şi cum faci, fa, să ajungi la muncă? se auzi din nou glasul Getei de sub scaun.
- Mă scol, mă spăl, mă îmbrac şi la cinci dimineaţa sunt la microbuz!
De data asta, Geta s-a agăţat cu mâna de bară şi s-a tras parcă la suprafaţă ca să vadă mai bine dacă nu cumva Rodica râde de ea.
- La cinci? Şi la cât ajungi înapoi?
- La nouă, zece seara. Lasă că aşa mai văd şi eu lumea. Acasă, cum intru pe uşă, nu mai văd nimic. Aşa, mai stau cu fetele,  mă mai uit pe geam, mai întâlnesc oameni. Da' ce, la tine e mai bine?
Geta dă din umeri şi-şi coboară colţurile gurii şi mai mult decât sunt.
- Lucrez de noapte. La Obor, la o spălătorie. E curat. Cam mult zgomot, dar curat.
Rodica se îndreaptă de spate şi aruncă o privire pe geam.
- Hai că se făcu noapte. Eu cobor la prima, cu fetele. Mă duc cu ele o staţie pe jos şi apoi schimb. Păi, ce să-ţi spun, ai grijă de tine şi poate ne mai vedem, că eu merg zilnic cu tramvaiul.

Coborâte în noapte, cele trei rămân pe loc cu gândurile aiurea. Cea tânără se uită după tramvai şi scapă un chicotit.
- Ce-ai, fă, de râzi ca proasta?
- Mi-am adus aminte de poza lu' fiică-sa. Doamne, săraca, urâtă mai e! Seamănă cu mă-sa!
Şi râsul lor taie noapte în bucăţi inegale şi ascuţite.

Rămasă singură în tramvai, Geta stă cu nasul lipit de geam şi cu mâinile pe sacoşă. De acolo de unde i-au ajuns privirile, blocurile se înşiră cuminţi sub reflexia feţei prost bărbierite a tipului cu tricou mulat şi cruciuliţă la gât. Îşi face curaj şi se întoarce spre el.
- Auzi, n-ai cumva o sacoşă? Că a mea s-a rupt.