Să tot fie vreo două săptămâni de când am trimis infanta prin lume – ba în tabără, ba la ţară – şi ne-am reîntors la bunele noastre obiceiuri din tinereţe; mai exact, la ieşitul cât se poate de des în oraş. Sigur, des-ul ăsta de acum nu mai e ce era des-ul pe atunci, dar chiar şi aşa, după un an de zile de şcoală-birou-casă-parc-teme-nani, fiecare oră petrecută la o masă alta decât cea din bucătăria conjugală, cu o halbă în faţă şi o farfurie cu altceva decât mâncărica din frigiderul propriu şi personal a fost salutată şi aplaudată la scenă deschisă. Şi pentru că timpul e relativ scurt, ne-am decis să nu-l pierdem inutil, căutând restaurante şi localuri diverse, așa că ne-am făcut tabăra de vară la Hanu' Berarilor, cel de pe Pache Protopopescu, zis şi Casa Elena Lupescu. Spun asta pentru că mai este unul, cunoscut drept Casa Oprea Soare, pe strada Poenaru Bordea, la Piaţa Naţiunilor Unite. Ambele locaţii sunt parte a grupului City Grill, de unde şi avantajul de a putea acumula puncte pe cardul lor de fidelitate şi a plăti ulterior cu ele. Sigur, mai sunt şi alte avantaje. Pe primul loc, locaţiile. Două conace boiereşti absolut minunate, renovate impecabil, cu două grădini mari, frumoase, perfecte pentru serile lungi de vară, cu flori, greieri, mese de lemn, uneori şi cu concerte, dar, în orice caz, cu o senzaţie binefăcătoare de linişte. De altfel, pe site-ul Hanului scrie exact aşa: un loc cum puţine mai găseşti în Bucureştiul de astăzi (...). Până aici, de acord. Şi continuă:  un loc unde statul la masă e un obicei, nu o nevoie. Eeh, problema este ce te faci când chiar ai nevoie să stai la masă, nu de dureri de picioare, ci de banala foame?


În primul rând, trebuie spus încă de la început că această locaţie – prin cum arată şi cum se prezintă – nu se vrea o simplă cârciumioară de cartier. Aşadar, nu daţi ochii peste cap atunci când o să vedeţi preţurile din meniu. Care sunt relativ mari. De fapt, până să comandaţi, veţi trăi cu senzaţia că pour une fois, vorba francezului, meriţi şi tu, dom'ne, să ieşi într-o seară şi să te simţi bine! E drept că o porţie de cârnaţi e undeva spre 24 de lei, un șnițel vreo 20, un rasol cu legume bate spre 38 de lei, un mic e 4,5 lei, o porţie de sarmale e vreo 25, iar o salată cu somon e spre 28 de lei. Meniul e destul de ofertant, fără să-ţi ofere alternative ieftine. Chiar dacă încercați să păcăliți foamea cu o ciorbă şi nişte salată de vinete, apăi să ştiți că trebuie să dați vreo 7 lei doar pentru pâine. În plus, felurile principale nu vin cu garnitură, iar garniturile sunt undeva în jur de 10 lei. Există şi o listă de deserturi care cuprinde de la nu ştiu ce budincă cu curmale până la papanaşi şi clătite. Oricum, ce îmi place este că ai posibilitatea de a vedea meniul online, aici.  Cu o aşa organizare, vă întrebaţi ce ar mai fi de spus. Păi... ce nu scrie în meniu.

De exemplu, servirea. De la „permiteți-mi să vă iau comanda”, trecând prin „îmi cer scuze” de fiecare dată când vine comanda până la „dați-mi voie să vă fac o recomandare și să vă prezint specialitatea bucătarului” – care este, de la sine înțeles, dintre cele mai scumpe – și trecând prin „să vă aduc și o salată, o garnitură, o bere, un desert, o cafea” când tu nici nu ai apucat să te așezi bine la masă, totul are un aer forțat de parcă cei din jurul tău nu ar fi oameni, ci niște roboți ușor defecți care nu sunt învățați cu pământenii și obiceiurile lor. Cu toate astea, îmi dau seama că sunt mulți cei care ar putea încă aprecia o astfel de atitudine „periuță”, doar pentru că îi face să se simtă importanți și prin urmare, poate că știe patronul ce știe atunci când își instruiește angajații să se poarte în felul ăsta bizar.

Daaaar, marea problemă rămâne mâncarea. Aia pentru care te duci, de fapt. Să presupunem că doriți să comandați o salată de roșii cu ceapă. Dacă o să aruncați un ochi pe meniu (deși știu că nu o s-o faceți chiar acum) o să vedeți că nu aveți această opțiune. Și totuși, fiind un preparat banal și de sezon, vă gândiți că nu ar fi o extravaganță așa de mare dacă ați cere să vi se facă una. Și vi se face. Nu o salată, ci o sălățică, că tot avem o bucătărie doldora de diminutive. Așadar veți avea pe masă un bolișor minuscul cu multă, multă ceapă și o roșiuță tăiată feliuțe. Pe care nici măcar nu le veți primi pe toate, ci doar vreo patru-cinci. Cum la intrarea în restaurant și pe tot parcursul șederii voastre, chelnerii defilează în pas de marș, vă gândiți să încercați o discuție omenească cu unul dintre ei.

– Iertați-mă, dar salata asta de roșii cu ceapă este o ceapă și o roșie.
– Sunt 60 de grame de ceapă. Așa e rețeta. (what?!)

Renunțați. Tăiați felioara de roșie pe din două și încercați să o țineți cât mai mult în gură ca să vă bucurați de gustul ei cât mâncați cârnatul din farfurie. Ați comandat și pâine. O chiflă home made care aduce vag cu o bucată de cocă călcată de tanc. E tare. Și cam veche.

– Eu v-am recomandat pâinea de casă, dumneavoastră ați cerut chifla.

Nu răspundeți pentru că încă aveți felia de roșie în gură. Pe care însă aproape că o scuipați când observați că cele 60 de grame de ceapă v-au costat 5 lei.

– De ce?
– Cum această combinație nu există în meniu, colegul meu (întotdeauna este un coleg care încurcă lucrurile și care niciodată nu este deconspirat, darămite sancționat) a trebuit să bată pe casă două salate: una de roșii și una de ceapă.
– Dar în meniu, salata de ceapă are 200 de grame. Noi am avut 60.
– Păi și așa vi s-a părut mult, vă dați seama dacă vă puneam 200?

Sigur, ar mai fi existat și varianta să pună mai multe roșii. Dar cine sunt eu să dau sugestii? Așa că, pentru a nu îmi mai lua țeapă și data viitoare, am decis, la proxima descindere pe înserat, să cer o salată din meniu. Asortată. Inutil să vă spun că era același bolișor minuscul în care tronau trei felioare de roșie (le-am numărat), trei sau patru de castravete și niște iarbă. Adică vreo două frunze de rucola și una de busuioc.

În mod evident, a treia oară nu am mai luat salată. Ci tradiționalii cârnați cu cartofi prăjiți cu ierburi și usturoi. Buni, chiar foarte buni, doar că asta v-o spun din amintirea primelor două dăți. A treia oară erau reîncălziți sau în orice caz suspect de uscați.

Poate că fiind vară și cald, va gândiți să încercați mai degrabă o salată. Există și cu somon și cu vită sau cu frigăruie de pui. Vi le recomand. Cu o condiție. Să nu vă fie foame. Sigur, nu mai este tot bolișorul minuscul, ci un platou frumos cu un pic de salată pe fund.Care în plus nu are nicio noimă. E o adunătură de legume cu un pic de carne. Atât. Așa se explică, cred, și insistența cu care chelnerul vă întreba „o garnitură, o salată, un desert?” Nu era dorința de a face vânzare, ci pur și simplu știa că nu aveți cum să vă săturați doar cu salata asta de aproape 20 de lei.

Și totuși există ceva care este din abundență. Ceva care vă este adus cu generozitate, în cantități disproporționat de mari față de mâncarea propriu-zisă. Muștarul. Pe care nu-l puteți termina niciodată. Voi de ce credeți? Și oare ce fac cu cele nouă zecimi din sosiera de muștar care rămân, inevitabil, după ce terminați de mâncat? N-am insinuat nimic, doar mă întreb.

Înainte de concluzie, vreau totuși să-i felicit pentru ideea de a inventa diverse variante de  meniu, inclusiv pentru studenți și pensionari. Bravo, super inițiativă! Serios.

Cât despre noi, cu riscul să mă repet, o să mai venim. Terasa este minunată. Cu mese de lemn, cu grădină în spate, cu o bere a casei foarte bună, cu mușcate, cu umbrele, cu familii cu copii care au pe unde se fugări, cu o senzație binefăcătoare de liniște. Ne e la îndemână. Poate mâncăm înainte acasă. Eu gătesc mai bine.