joi, 30 aprilie 2015

Dă-te jos imediat!

Când s-a urcat în staţia de la Universitate, a adus în jur miros şi rumoare. Ponosită, zdrenţăroasă, cu pielea tăbăcită de riduri şi lipsuri, cu haine curgând în petice decolorate şi mai ales cu patru copii împinşi de la spate pe scările prea înalte ale troleibuzului. O familie numeroasă venită din cine ştie ce margine de lume, târând după ea greutatea unei vieţi pe care nimeni nu şi-o doreşte. Erau locuri libere, dar femeia şi-a tras copiii în jurul ei şi s-a aşezat cu puii aproape, direct pe o ridicătură de lângă un scaun. Miros greu de transpiraţie, de nespălat şi de cipsuri care au început să se împrăştie pe jos.
- Coboară imediat, nesimţito! Tu auzi ce-ţi spun?! Nu vreau să mor de putoarea voastră!

Tace şi-i lasă pe cei patru copiii murdari şi prea mici pentru cuvintele grele să se bată în continuare pe punga de cipsuri.
- Tu n-auzi ce zice doamna? zice alta. Hai, fă paşi de aici că ne-ai împuţit pe toţi!

Mirosul devine din ce în ce mai greu. Ai vrea să nu fie acolo. Ai vrea să dai timpul înapoi, cu o staţie în urmă când nimic încă nu te făcea să întorci privirile şi când nările tale puteau trage în voie aer în piept.
Doamna continuă să se agite, să ceară şoferului să facă ceva pentru că este revoltător, zice ea, să suporte şi să accepte.

- Dar cine sunteţi dumneavoastră, stimată doamnă, ca să decideţi cine are voie şi cine nu să urce în troleibuz? Dacă nu vă convine, coborâţi dumneavoastră, nu daţi oamenii jos că nu e de datoria dumneavoastră să faceţi ordine!
Voce de bărbat. Undeva la treizeci de ani. Încearcă să respire normal, deşi îi e greu şi lui. Încearcă să fie corect, deşi îi e greu şi lui.

De acolo de pe jos, de unde stă ghemuită cu puii răpciugoşi adunaţi în jurul ei, femeia ridică ochii cu uimire şi umilinţă.
- Lăsaţi, domnu, e în regulă. Dar, mulţumesc!

A mea stă lipită de mine şi mă strânge molcom de mână. Voce şoptită de copil care nu ştie încă de partea cui e dreptatea. Dar e bine că uite, există două opinii. Are de unde alege. Şi totuşi, întrebarea ei mă pune pe gânduri, mai ales că nu are decât zece ani.

- Mama, dacă nu era femeie, se mai lua cineva de ea?
miercuri, 29 aprilie 2015

Cauţi bonă?

Când a venit la noi, Ana avea patru luni. De atunci au trecut aproape zece ani. Cât o copilărie. Ba chiar cât o căsnicie mai mică. Una după care ajungi să pui punct abia când simţi că nu mai ai ce repara sau  că nu merită să încerci să mai repari ceva.

Iată ce am învăţat după zece ani de convieţuit cu bona noastră.

Deşi teoretic ea este a copilului, întotdeauna ea va fi, de fapt, a întregii familii. O asumi sau te asumă, o accepţi şi speri să te accepte. În marea majoritate a cazurilor, tu trebuie să faci efortul de a te face acceptat pentru ca relaţia să dureze. Şi nici aşa nu e bine.

Nu uita că bona nu e niciodată bunica sau mama. Nu te aştepta că înţelege. Aşteaptă-te însă că tu eşti cel care trebuie să înţeleagă (că e şi ea om, că are şi ea probleme, că uneori se îmbolnăveşte, că alteori are treabă, că poate nu poate, că are dreptul să nu vrea, etc).

sâmbătă, 25 aprilie 2015

Van Gogh cu aromă de mere

Sigur, nu mai e mică și ușor manevrabilă, nici ușor de luat în brațe, nu-ți mai vine să o mănânci când stâlcește cuvintele (ba dimpotrivă, acum te uiți pătrat la orice dezacord pe care i-l corectezi cu o ridicătură de sprânceană), dar acum ai parte de acea complicitate mamă-fiică la care ai visat în toate nopțile nedormite de început de viață, te bucuri de toate discuțiile pe care ți le imaginai când era doar un ghemotoc umblător, te distrezi când îi vezi privirile fugind după vreun blond pe bicicletă și mai ales, începi să petreci timp ca fetele.

Vineri seară am ieșit doar noi două și tot Bucureștiul să vedem luminițele. După vreo trei ore de stat în parc cu prietenii – ai ei, fiindcă ai tăi nu mai există decât dacă au copii care să se înțeleagă cu ai tăi – am decis să fugim în centru să vedem și noi capitala by light. Și am lălăit-o pe străzi până spre unsprezece seara, căscând gura, înaintând cu greu, urcând-o pe stâlpi să vadă mai bine, dar mai ales oferindu-i bucuria aia de copil mare care iese vineri noaptea în oraș. Și pentru că peste o lună va avea prima ei aniversare cu două cifre și pentru că deja fac exerciții de auto-convingere că am copil mare și din ce în ce mai independent, am decis ca sâmbătă, la amiază, să o scot la un brunch în Centrul Vechi. Partea bună cu fetele este că dacă vrei să le faci fericite, le scoți în oraș. Cred că e ceva în ADN-ul nostru care ne face să ni se lăbărțeze gura într-un zâmbet tâmp ori de câte ori cineva ne invită la o masă și două scaune care nu sunt proprietate personală. Sigur, ulterior, la asta trebuie să se adauge și o raită prin magazine, dar la zece ani, simplul cuvânt „restaurant” face minuni. Și pentru că tocmai îmi povestise cineva de Van Gogh Cafe, am zis să vedem și noi cu ce se mănâncă treaba pe acolo. Și țin să vă spun că acolo se mănâncă foarte bine.

Prima surpriză a fost sa descopăr că cei mici până-n zece ani mănâncă gratis sâmbăta și duminica, dintr-un meniu care le este destinat (deci luna asta care ne-a rămas până la 10 ani mă mut acolo). Ați înțeles? No money. Deloc! Ana și-a ales un hamburger home-made cu cartofi wedgies; carnea era foarte bună, tocată suficient de mare ca să nu rezulte o pastă oribilă, pusă la grătar, cu roșii, castraveți murați și niște sos remoulade . Eu mi-am luat așa numita Capră à la Cluj care, în pofida unui nume ce te trimitea cu gândul la ceva destul de simplist, s-a dovedit o salata excelentă de dovlecei la grătar, pe un pat de salată, cu brânză și sos de muștar. Deși terasa era plină, am așteptat relativ puțin – dar suficient cât să arunc un ochi și prin farfuriile și pe mesele celor din jur, unde am văzut niște omlete meseriașe, pahare generoase cu caffé latte și niște paste ce arătau foarte promițător.

Dar piesa de rezistență abia acum vine. Și se numește appeltaart. Frățioare, este mai presus chiar și decât apfelstrudel-ul cu sos de vanilie de l-am mâncat prin Austria profundă! Imaginați-vă o plăcințică adusă într-o formă rotundă de tartă, de dimensiuni generoase, cu un aluat ce ținea în pliurile lui bucățele de mere călite, date prin scorțișoară și presărate cu stafide, și purtând pe deasupra o cupă de înghețată de vanilie. Să vă spun doar atât: Ana i-a cerut chelnerului, Alex, să o ducă la bucătărie să-i strângă mâna lui Florin, care se pare că a fost azi responsabil de minunea de pe masa noastră. Eu mi-am luat așa numita Lemon Cheese Cake, o bucățoaie de tartă cu aluat crocant și brânză cremoasă cu parfum de lămâie, acoperită cu felii subțiri de portocală confiată. Foarte bună, dar parcă tot plăcinta Anei era mai bună. Din păcate, nici unul din cele două deserturi nu figurează în meniul pentru copii. Dar, chiar și așa, am dat 45 de lei și am mâncat două persoane un fel principal, un desert, plus un suc de portocale, moca, pentru copil.

În plus, există în interior un spațiu generos pentru nefumători, iar personalul este de nota zece. În sfârșit am dat peste niște chelneri zâmbitori și simpatici, fără să te perie inutil sau să-ți zâmbească forțat, glumind cu oamenii, vorbind normal cu copilul, venind când îi chemi și lăsându-te în pace când e cazul.


Și pentru a face lucrurile și mai frumoase, am aterizat ulterior în Cișmigiu, care pot spune cu mâna pe inimă că arată foarte bine. Serios! E chiar un parc foarte îngrijit, cu o explozie de lalele și de nu-mă-uita și cu un loc civilizat pentru câini, unde Ana a petrecut o oră jucându-se cu o potaie simpatică, ieșită la aer cu stăpâna.

Cam asta este treaba cu fetele de zece ani. Acum vă las, că ne pregătim de vizită. Adică mergem la prietena ei, în vizită. Că a mea... în fine, la zece ani, dacă nu e a ei, ci a mea, încă se mai supără și plânge.
vineri, 24 aprilie 2015

Diversificarea la zece ani

Ne cunoaştem de aproape zece ani. Am dezvoltat acea relaţie de du-te-ncolo, vino-ncoace, care ne face să respirăm adânc după fiecare discuţie şi să zicem eh, acum că m-am răcorit, hai să vedem cum o rezolvăm. Mă impresionează de fiecare dată cum reuşeşte să-şi păstreze o imagine de sine absolut perfectă, niciodată mototolită sau şifonată, timp în care eu mă fac preş şi învăţ să tac. Cu ea am reuşit să pun în practică cea mai puternică lecţie de toleranţă şi de anduranţă, am învăţat să las de la mine şi să mă mulţumesc cu puţin. Şi mi-am demonstrat încă o dată, că sunt genul prost de fidel, dar mai ales de comod, care de spaima schimbării e în stare să accepte necondiţionat orice tâmpenie în spiritul zicalei o fi prost, dar e prostul meu şi măcar cu el m-am obişnuit! Doar că nu despre un el e vorba aici, ci despre o ea. Adicătelea, despre bona noastră. Care ieri, după zece ani de relaţie cu suişuri şi coborâşuri, a făcut în sfârşit ceva demn de blogul ăsta.

Pe scurt, i-a dat Anei să mănânce mâncarea câinelui. Care mâncare, formată din resturi de curcan, oase, un colţ de pâine, o bucăţică de crenvurst şi nişte ketchup era aşezată într-o casoletă şi băgată la frigider să nu care cumva să se strice până ajungea în burta câinelui. Care câine nu e al meu, cum aţi putea să credeţi, ci chiar al bonei. Un pic mai încolo, pe alt raft, se lăfăia într-o oală de lut frumos smălţuită şi decorată cu motive albastre, o minunată tocăniţă de viţel cu legume într-un sos cu mirodenii. Îi spun bonei să aibă grijă când alege carnea din sos, că pe alocuri e mai tare şi cum Ana mai are probleme cu muşcatul, să caute o bucată mai fragedă. Zis şi făcut. A căutat cu îndârjire şi până la urmă a găsit, nu ştiu cum, o bucăţică cu aspect cât de cât civilizat, după cum aveam să remarc pe seară, când am descoperit că mâncarea pentru câine se împuţinase vizibil.
- Măi, Ană, tu ce ai mâncat la prânz?
- Nişte carne cu cartofi.
Iau vasul cel frumos de ceramică şi defilez cu el până-n camera infantei.
- Aşa arăta?
- Nu, era o bucăţică cu un os mare.
Sun bona.
- Vedeţi că i-aţi dat Anei din mâncarea pentru câine.
Pauză lungă.
- Dar să ştiţi că era bună, chiar am ales o bucăţică frumoasă, mai de la suprafaţă. O să fie bine, staţi liniştită, nu cred să păţească ceva!

Ne cunoaştem de aproape zece ani. Şi acum ziceţi şi voi dacă nu merită!



joi, 23 aprilie 2015

O vază neagră de pe-o masă lungă

Când eram mică, aveam o cameră mare. Cu tavan înalt, uşă cu glasvand şi balcon ce dădea către un castan prin frunzele căruia se zărea o stradă mică sculată din amorţire, vara, când dădea pe dinafară de ţipetele băieţilor mai mari care băteau mingea. Şi-n camera asta a mea cu pat de lemn şi perete acoperit aproape în întregime de o hartă a Parisului adusă de tata în tinereţile lui, cu canapea galbenă şi cufăr de lemn din care-n copilărie îmi făceam elefant ca să mă joc de-a circul, era şi o masă de lemn. O masă neagră, cu picioare răsucite şi groase ca tălpile de mamut, lungă şi masivă care mai există şi-n ziua de astăzi, aducându-mi aminte de toate caietele şi cărţile de le ţineam de-a valma – că deh, loc era berechet! Şi pe masa asta, în fiecare primăvară, în fiecare aprilie cu soare ce se juca printre frunzele de castan, creştea ca de nicăieri o vază. Neagră, greoaie, semănând cu o cupă uriaşă cu motive greceşti. În tot timpul anului, stătea cuminte în camera bunicii, sub oglinda uriaşă cu ramă de lemn şi cu loc berechet pentru cutii demodate de pudră şi sticluţe de parfum de acum golite şi prăfuite. Bunica avea părul negru ca şi vaza. Împletit într-o coadă lungă şi învârtit apoi la spate într-un coc ce se iţea de sub o basma verde precum cozile de floare.

Aşadar, o dată pe an, când aprilie exploda prin pieţe şi parcuri, mama lua vaza cea neagră şi greoaie, o punea pe masa din camera mea şi o umplea cu liliac sau cu bujori. Un pumn de culoare parfumat în mijloc de primăvară şi de copilărie.

Azi de dimineaţă, în sfârşit soare. O rază tâmpă şi timidă se dădea cu capul de geamul din sufragerie. Pe stradă, zgomot de maşini, mierle şi copii. Vorbim de-ale noastre, ea cu ghiozdanul în spate, eu cu nişte pantofi mov în picioare. Şi pe drum, în piaţă, i-am văzut. Legaţi fedeleș cu sfoară albă ca şi cum cineva i-ar fi strâns de gât, doar-doar or înflori mai repede, bujorii se bălăngăneau cu capul în jos în mâna unei florărese. Cinci lei. Atât. Şi nu mă mai satur de ei, de culoare şi de aduceri aminte.

marți, 21 aprilie 2015

Te-am dus și la Veliko Târnovo

Auzi, femeie, dar pe mine când mă duci la Veliko Târnovo?” Cam asta îmi spunea de fiecare dată când treceam cu mașina prin Bulgaria – în drum, of course, spre Grecia. Și răspunsul era invariabil „ia mai lasă-mă cu Veliko ăsta al tău”. Ba că la dus ne grăbim, ba că la întors e prea târziu, ba că e prea aproape și las' că mergem noi la pensie, ba că e urât afară, ba că nu am chef, ba că mai bine hai spre Ungaria. Ei bine, anul ăsta s-a întâmplat. A început cu un bilet la Istanbul care nu a fost să fie, cu o frustrare că „noi nu plecăm nicăieri”, cu o vacanță școlară și câteva zile de concediu și mai ales cu o gripă care ne-a făcut pe noi, ăștia marii, să fim bolânzi și lipsiți de vlagă până spre weekend când am vrut să recuperăm. Așadar am plecat cu niște prieteni, unde credeți... exaaaact, la Veliko Târnovo! Dar nu direct. Și asta pentru că am decis să profităm de soarele superb de vineri dimineață ca să ne începem aventura bulgărească cu un drum până la cascada Krushuna. Ocolul este destul de mare, adică de vreo oră și ceva spre două, având în vedere gropile din asfaltul bulgăresc, dar excursia merită din plin, mai ales pentru copii. Vedeți că se plătește intrare și e bine să aveți la voi niște leva, vreo șase de familie, altfel cursul de schimb oferit de nenea de la gheretă nu va fi tocmai în avantajul vostru. Cascada e foarte frumoasă, dar și mai frumos este faptul că peste tot sunt podețe și podulețe care de care mai aproape de căderea de apă, sunt multe trepte de urcat și coborât și nu toate sunt ușor de parcurs. Așadar nu vă gândiți că ați putea să mergeți peste tot cu vreun cărucior sau un copil mic agățat de voi. Ca un ultim sfat: când plecați la drum, luați-vă apă (pentru că mașina se lasă într-o parcare, la intrarea în rezervație, care este la vreo douăzeci de minute de mers față de cascadă). Multă apă! Eu am crezut că-mi va rămâne limba lipită de cerul gurii la întoarcere, atât îmi era de sete.

La cascada Krushuna
După vreo oră de stat prin rezervație (cică ar mai fi și o grotă, dar noi nu am ajuns să o vedem), am luat-o din loc cu unicul țel de a ajunge la Veliko Târnovo și a bea o bere. Plecând noi din București în jur de zece dimineața, cu tot cu opririle de pe drum (vamă, vignetă, pipi, cascadă, pipi, fumat, etc), am ajuns la hotel spre șapte seara. Cazarea am luat-o de pe booking.com și a fost ok. Hotelul Fotiadis era în partea veche a orașului, foarte aproape de centru, dar pe o străduță îngustă și în pantă pe care personal eu nu aș fi putut să parchez niciodată. Existau câteva locuri de parcare chiar în fața intrării, dar la momentul sosirii noastre erau ocupate, așa că am lăsat mașinile trase cât mai aproape de trotuar. Camerele erau foarte mari (noi am avut un junior suite cu două paturi duble și prietenii noștri o triplă care era parcă mai mare decât a noastră), ambele cu balcon, cu frigider, curate, bine dotate. Singura mea observație este legată de baie, unde dușul era pus direct pe perete, relativ aproape de WC, fără cabină sau ceva care să rețină apa, astfel încât atunci când te spălai, stropeai prin toată baia și apa băltea zeci de minute bune. Dar pentru două nopți a fost mai mult decât în regulă. Patronul e simpatic, disponibil și comunicativ. Prețul a fost de vreo 35 de euro pe noapte per familie. Nu există opțiunea de mic dejun; aveți o cană fierbător în cameră în care puteți încălzi apă pentru un ceai sau o cafea, dar atât.

Însă marea distracție în acest Veliko Târnovo este să faci, vorba Anei mele, turism culinar. Oameni buni, vreți să mâncați dumnezeiește, ieftin, să nu vă enervați și să nu vă mai opriți? Urcați-vă în mașină și treceți Dunărea! Sincer, acum îmi pare rău că nu m-am apucat să fotografiez platourile și străchinile de pe masă. Dar o să încerc să vă povestesc în două vorbe cât să vă faceți o idee. Ca și grecii, bulgarii ăștia au legume bune pe care știu să le gătească demențial. Și nu vorbesc doar de salate, ci mai ales de rețete cu legume amestecate cu brânză și pesmet, așezate în vase de lut și lăsate să se împrietenească la cuptor, la foc domol. Au vinete împănate cu carne și înecate în sos de roșii cu morcovi, ardei capia și ciuperci și băgate la cuptor pentru vreo oră și ceva. Pentru prima dată, consortul s-a dat în vânt după chiftele de spanac amestecat cu brânză de capră, pesmet și alune și servit cu sos de iaurt. Ana a devorat dovleceii culcați pe un pat de sos de brânză, scobiți în interior, umpluți cu parmezan și vârâți la cuptor pentru câteva minute. Ca să nu mai vorbesc de mish-mash, un amestec de roșii cu ardei capia copți și cu brânză de capră, totul așezat cu grijă într-un vas de lut puțin adânc și lăsat la cuptor până la topirea brânzei. Să vă mai spun? Hai să vă spun doar așa: se mănâncă foarte bine la restaurantele Shtastlivetsa și Ego, ambele având două locații la distantă de vreo zece minute, un sfert de oră de mers pe jos unele de altele. Iar prețul este la fel de bun ca mâncarea, la Ego chiar și mai ieftin decât la cel dintâi. Concret? 35 de euro pentru o porție mare de spanac cu brânză, pesmet și alune, două porții de vinete cu carne și sos servite în vase de lut, o salată Cezar (nu prea bună însă), o porție de dovlecei cu sos de brânză, patru beri, două sucuri și o cafea.

În timp ce mâncam cu ochii la strada lungă, casele vechi și drăgălașe și oamenii relaxați, îmi aduceam aminte cum acum doi ani, în plină lună august, la zece seara, eu și soțul umblam de nebuni prin cetatea Sighișoarei, în căutarea unei cârciumi deschise. Și nu găseam. Și nici acum nu înțeleg de ce la noi nu și la alții da.

Strada mare din Veliko Târnovo
Veliko Târnovo este un orășel cu străduțe pietruite, cu case vechi și frumoase, cu ateliere de meșteșugari, cu magazinașe cu multe oale și ulcele frumos pictate, cu pisici și mușcate, cu dealuri verzi în depărtare, cu cetatea medievală Tzarevetz  și cu bisericuța din vârful ei (e o biserică refăcută în anii optzeci și pictată în stil laic), cu un mauzoleu bizar și biserică impunătoare, cu multe terase și baruri, cu râu frumos și pod impresionant și, doamnelor și domnișoarelor, cu multe magazine de pantofi ieftini și frumoși.


În Veliko Târnovo, la biserica din deal
Dacă sunteți cu mașina, există și posibilitatea de a face niște excursii prin împrejurimi. Noi am fost în satul Arbanasi, cocoțat în vârf de deal, cu case vechi de sute de ani, dar mai ales, cu un super restaurant. V-am zis că am ajuns să facem turism culinar, nu? Se numește Izvora 2 și se mănâncă demențial într-un loc dumnezeiesc. O curte mare, cu cotețe cu iepuri, capre, păuni, porumbei, cu hamac, moară de apă, iaz și o mini cascadă. Meniul este inclusiv în română, personalul este drăguț și serviabil, legumele la grătar și ardeiul capia amestec cu brânză și prăjit în pesmet sunt minunate, ca și tortul de ciocolată. Restaurantul are și hotel, de altfel sunt multe locuri de cazare frumoase și ieftine, în case cu piscină și curte mare. Iar până în Veliko sunt doar patru km, atât.

După Arbanasi am oprit la Mănăstirea Schimbarea la Față, construită în secolul al XIV-lea și frumos pictată, după cum puteți vedea și-n poză. Locul e pitoresc în sine. Mănăstirea e micuță, se vizitează și se află deasupra unor văi adânci cu lanuri de rapiță la picioare. De aici am decis să mergem spre Ruse, unde urma să facem un ultim popas culinar, oprindu-ne însă pe drum la cascada Kaya Bunar. După un drum de țară ce șerpuiește domol printre câmpuri verzi cu vaci bălțate, ne-am trezit față-n față cu un peisaj absolut încântător. O cascadă care se arunca practic de pe stâncă direct într-un lac cu apă turcoaz. Un pic mai încolo, câmpuri verzi ce se ridicau domol către dealuri galbene de atâta floare. Un râu cu podeț de lemn te ducea pe malul lui de la cascadă până spre pajiști. Iar copiii nu știau cum să mai zburde, în sfârșit eliberați de statul în mașină.

mănăstirea Schimbarea la Față
În drum spre România, am decis să facem un ultim popas la Ruse pe care am avut surpriza să-l descopăr mult mai frumos decât mă așteptam. Adică, în mintea mea, era ceva de genul Giurgiu. Dar nu. E curat, are un centru pietonal larg, cu flori, cu spațiu de alergat și bineînțeles cu restaurante. În fruntea lor, imediat lângă teatru, se află așa numitul Happy Bar and Grill. Nu știu cât de happy o fi el, dar noi cu siguranță am fost. Mamătă, mamătă (ca să vorbesc cu accent bulgăresc), ce mâncare! Meniul e cu poze, mâncarea arată ca-n poze, felurile de mâncare sunt numeroase, prețurile super decente, se poate plăti și-n lei, se mănâncă de la salate, aripioare cu sos barbecue până la sushi, șalău și niște super prăjituri și se așteaptă după o masă pentru că e full. Cred că nu suntem singurii români care au decis să facă turism culinar peste Dunăre, pentru că practic 80% dintre clienți erau de-ai noștri. Personal, cred că m-aș mai duce la Ruse, dar într-o zi lucrătoare ca să prind deschise și magazinele de pantofi. Vă spun, merită saltul peste Dunăre!

La final, câteva concluzii: am stat de vineri până duminică, dar am făcut lucruri cât pentru cinci zile. A fost frumos, ieftin și simplu. Se poate ajunge inclusiv cu autocarul, dar nu știu cum se procedează cu excursiile opționale. Ne-au mai rămas chestii de făcut în zonă. Un sit arheologic pe care nu am apucat să-l vedem, aproape de localitatea Hotnitsa, canionul Negovanka, chiar și canionul de la Kaya Bunar pe care din lipsă de timp l-am lăsat pe o dată viitoare. Pentru că sigur va fi o dată viitoare.
joi, 16 aprilie 2015

Antonio, fa caldo

Fa caldo rău de tot. Și nu, nu e de la vremea primăvăratică de afară, deși m-am târât la propriu până-n parc să profite infanta de zilele de vacanță. Și nici de la cele două ore petrecute cu fierul de călcat în mână ca nu care cumva să las familionul dezbrăcat în prag de weekend. E de la ea. Viroza. Asta de se declanșă exact când urlam mai abitir de admirație la concertul lui Garou. La început am zis că o fi de la atâta zbierat. Suficient de puternic încât să atragă privirile tuturor celor din jur și să o facă pe Ana să șoptească "e mama mea, îi place mult de ăsta". Dar nu. Nu a fost din motive de cântat și de dansat.

A fost pur și simplu. Și a fost în forță. Și pentru că de la un anumit punct, soții ajung să facă lucruri împreună, aproape telepatic, a venit și consortul cu versiunea proprie de viroză. Recunosc, a lui a fost mai tare. Mai cu frisoane, mai cu tuse și stare de sfârșeală. Mai cu crampe musculare și dorință de a fi lăsat în pace și uitat sub o pătură. Și bineînțeles că am luat-o și pe a lui, ca să o pot compara cu a mea. Da, dragule, acum știu, ție ți-a fost mai rău decât mi-a fost mie. Așadar, trăiască paracetamolul și vitamina C și între fa caldo și fa fredo, să facem și niște bagaje. Că dacă tot e vacanță, ne vom târî spre vecinii noștri bulgari să vedem cum e și pe la Veliko Târnovo. Mă gândeam să-mi bag și o plapumă în portbagaj, că poate ăștia or fi oprit căldura.

Ceva obiective de vizitat, recomandări de restaurante, adrese de farmacii?
vineri, 10 aprilie 2015

Lalele, lalele

Soare. În sfârşit. Şi cald. Suficient cât să-mi simt creştetul încălzit atunci când merg pe stradă. După mult timp, de dimineaţă era linişte. Copila dormea ca o pisică cu burta-n sus şi mâinile deasupra capului. Parcă ar fi ta-su. Numai el mai doarme aşa. Îşi strângea ochii în somn, zbătându-se parcă să scape de o rază de lumină care se lăsase peste ea, în pat. Vacanţă. În sfârşit. Fără planuri. Fără grabă. Doar să ţină soarele. Şi să treacă răceala. De două zile simt furnicături prin gât şi nas. Fără febră, doar cu stare de moleşeală, cât să nu uit că sunt răcită.

Dar la mine, la ţară, acolo unde Iepurele de Paşte are iarbă până-n zare să ascundă ouăle de ciocolată, îmi vor trece toate. Pentru că voi sta pe terasă cu o carte-n mână şi voi măsura timpul în sunete de talangă şi fluierat de mierle. Atât voi face. Şi voi juca poate şi un scrabble sau nici măcar. Să se mai joace şi bunicii, dacă tot suntem cu toţii.

De dimineaţă, era atâta gol pe stradă de parcă soarele şi sărbătoarea puseseră pe fugă omenirea-ntreagă. Doar în piaţă era o alergătură de sacoşe, de mâini întinse şi glasuri sparte întru ademenirea clienţilor. Şi hai cu loboda, şi hai cu ştevia şi cu ridichile şi cu salata. Peste toate, un strigăt disperat de cocoş ţinut de picioare cu capul în jos, doar-doar o scăpa şi nu l-o face cineva ciorbă. Şi flori. Atât de multe flori. Nu am luat. Pentru că plec şi pentru că am. Le am pe ale mele. Opt lalele aduse pe când erau doar nişte bulbi mici înveliţi într-o hârtie dintr-o piaţă din Amsterdam. Am uitat de ele până acum câteva luni. Le-am plantat într-o doară în nişte ghivece când am văzut că începuseră să încolţească în hârtie. Şi le-am făcut mari. Chiar acum, în prag de sărbătoare. Sărbători fericite tuturor! Şi dacă nu aveţi flori, da-ţi o raită prin piaţă. Uneori cu o floare se face şi primăvară!






marți, 7 aprilie 2015

Despre unii bărbaţi din viaţa mea

Pe muzica lor nu poţi dansa. Adică, serios, cine ar vrea să ţopăie pe nişte refrene cu mulţi de lalalala sau de shabada sau şi mai rău,de takata şi să se  zbenguie cu mişcări bizare şi de multe ori ridicole pe nişte cântecele caraghioase?! Şi nu, să nu aud de Bella, căci aşa ceva nu intră în categoria de astăzi. Pe muzica lor, aia, la vraie, cu greu poţi dansa chiar şi în doi. Te poţi strânge în braţe, dar atât. Odată ce începe, e bine să rămâi pe loc nu să te învârţi în cerc, cu mâinile lui pe mijlocul tău, sau ale tale pe după gâtul lui. Muzica lor nu cântă, ci spune poveşti. Ori înţelegi despre ce e vorba, ori schimbi postul. Pentru că aici este vorba despre cuvinte. Totul se învârte în jurul lor. Nimic nu este lăsat la întâmplare, nici o vorbă nu e în vânt, nici o rimă nelalocul ei, nici un vers în plus şi nici un nonsens lăsat liber. Uite, ascultă asta! Pe unde te-a dus? În ce timp ai ajuns? Cât eşti de aici şi cât ai plecat în urmă? Nu ştii despre ce vorbesc? Nu-i nimic, e semn că noi doi nu vorbim aceeaşi limbă în momentul ăsta. Eu am învăţat franceză cu nişte ei. Poate şi de aia am învăţat aşa de bine. Aştia ştiu să te facă din priviri. Să te convingă, fără să insiste. Unul era la Paris, prieten de-al mamei şi asculta cam aşa ceva. Altul era la modă şi cânta cam aşa. Pe altul îl ştiţi cu toţii şi era uite aşa. Apoi mai era tatăl unui foarte bun prieten de-al meu şi el asculta asta. Şi a mai fost un el. Al meu. Cel cu plete până la brâu, geacă de piele şi care mă ţinea de mână ca şi cum m-ar fi făcut să plec mai puţin. Şi împreună ascultam asta  Şi apoi anii au trecut. Şi am ajuns şi aici. Iar mâine o să ajung aici. Mă duc pentru poveste. O poveste ca cea de jos. Şşşşt! Pe unde v-a dus? În ce timp? Cât de în urmă? Încă mai sunt bilete.


luni, 6 aprilie 2015

O palmă

Se culcase de vreo oră. Îmi aduceam bine aminte pentru că atunci când a apărut în sufragerie, încă învăluită de somn, primul lucru a fost să mă uit la ceas. Unsprezece noaptea. Cu fața încă mototolită de vise, m-a luat de mână și m-a tras după ea, în cameră.
Stăteam în cadrul ușii și țin minte că pur și simplu nu-mi venea să cred. Biroul era complet strâns, tras efectiv la o parte, demontat cu totul și culcat la pământ. Într-un colț, pe un cufăr de lemn, trona casetofonul dat în surdină. All we hear is Radio ga ga, Radio goo goo.
- Ce-ai făcut aici? Ce dumnezeu ai făcut aici?

S-a așezat tăcută pe cufăr, lângă casetofon și își bălăngănea picioarele care nu ajung încă la podea.
Din toată camera, doar patul și casetofonul rămăseseră la locul lor. Restul era strâns, culcat la podea, dat la perete, ca și cum cineva ar fi amenajat în mijlocul camerei un ring de dans.
- Tu n-auzi, ce ai făcut aici?
Privire molcomă, ca de nici zece ani.
- M-am trezit din greșeală și am vrut să mă joc.

Atunci, mi-a scăpat. M-am apropiat de ea, așa cum stătea cu picioarele încă în aer pe cufărul din lemn și i-am tras o palmă. Direct peste față. Cu sete. All we hear is Radio ga ga, Radio goo goo. Atât mai auzeam. Și gândurile. De ce-urile din capul meu. Vocea lui taică-su care încerca să ajute. De ce nu l-a chemat pe el primul? De ce a trebuit să vin eu și să nu am timp? Timp să respir și să număr până la trei sau până la zece sau până la cât ar fi fost nevoie? Am început să vorbesc. Să-i explic. Să-i spun că nu e normal să-și mute mobila în timpul nopții și să-și pună muzică. Că noaptea copiii dorm, nu se joacă. Tăcea. Cu privirea în jos și picioarele bălăngănindu-se, doar tăcea. Și tot ce auzeam era plânsul. Al ei din vis, al meu din realitate. Azi-noapte, am visat că am bătut-o. Și am plâns. De spaimă. Și de milă. De mila tuturor copiilor care plâng în somn.


sâmbătă, 4 aprilie 2015

Gust de sare

Disclaimer: acesta este un guest post scris de soț.

Am descoperit melodia Sapore di sale absolut întâmplător, căutând pe YouTube muzică italienească din anii '50 și '60. Este o melodie tipică pentru muzica italienească a perioadei; mi-a plăcut și am inclus-o într-o selecție pe care o ascultăm în mașină, însă nu pot să spun că m-a impresionat foarte tare inițial.

Vinerea trecută, tot întâmplător, am dat peste un site pe care sunt traduse versurile diverselor melodii „străine” (i.e. care nu au versurile în engleză). Mai exact, am dat peste traducerea acestei melodii anume. Abia așa am descoperit ce frumusețe sălbatică și pură se ascunde în versurile acestui cântec. Lăsând la o parte pentru moment laitmotivul (foarte frumos) cu gustul de sare, mi-a plăcut în mod particular pasajul în care spune „aici, unde timpul este zile care trec leneș” – pentru mine cel puțin rezonează perfect cu senzația vacanțelor la mare, când într-adevăr timpul însuși pare să se numere în zile leneșe, nu în ore sau chiar minute, așa cum se întâmplă la birou.

Imediat ce am citit versurile am hotărât să fac un videoclip în care să pun în valoare versurile, mai presus de acțiune sau orice altceva. Duminică noaptea îl terminasem deja, însă doar în versiunea engleză. Pe urmă a venit o săptămână de lucru și nu m-am mai putut ocupa de el, însă azi-noapte l-am tradus și în română.

Clipul are rezoluție foarte mare, iar impactul vizual este vast îmbunătățit dacă-l vizualizați maximizat pe tot ecranul. Plus, evident, trebuie neapărat văzut cu sunet, altfel nu vedeți decât niște poze și niște texte defilând pe ecran. Sper să vă placă.


P.S. Pentru reclamele pe care le vedeți pe ecran primesc bani deținătorii drepturilor de autor ale melodiei, nu eu. Am făcut videoclipul numai pentru că mi-a plăcut melodia foarte mult, nu cu scop comercial.
 
Copyright 2013 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes