Am urmărit de curând o discuţie legată de apucăturile unor concetăţeni într-o locaţie proaspăt inaugurată, lângă Bucureşti. Şi o să vă spun ceva: pe mine nu mă miră şi nici nu mă surprinde faptul că există pe lumea asta oameni lipsiţi de educaţie şi de repere, capabili să ignore complet regulile doar pentru a se simţi ei bine, cu orice preţ. Altceva mă umple însă de indignare: că li se permite. Adică există un set de reguli valabil pentru toată lumea, un interes real în a fi respectat şi totuşi... neam de nesimţiţi, aia e! Nu cred deloc în superioritatea altor neamuri şi popoare doar pentru că s-au născut mai la vest sau mai la nord. Dar cred în puterea exemplului şi a consecinţelor.


Varianta franțuzească a proverbului românesc „cum e turcu' şi pistolu'" este „tel maître, tel valet” – în traducere, „aşa stăpân, aşa servitor”. Deşi oferă o imagine mai puţin plastică, cred că pune mai bine punctul pe i. Pentru că într-adevăr, cel mic va avea tendinţa să se ia întotdeauna după cel mai mare, aflat pe o poziţie superioară. Dacă stăm să ne gândim bine, nu degeaba se spune că familia e nucleul societăţii, pentru că acolo şi de acolo porneşte totul. De la cum ne creştem copiii, de la cei şapte ani de acasă. Doar că nu toţi ni-i creştem la fel. Unii suntem mai permisivi, alţii mai coercitivi. Unii mai educaţi, alţii mai puţin. Unii citim, alţii ne uităm la televizor şi stăm pe Facebook. Dar toţi avem în minte propriile noastre seturi de valori pe care ţinem morţiş să le dăm  mai departe odraslelor noastre. Vorbim aşadar de o loterie.

La noi în ţară cele mai mici lucruri, precum mersul cu metroul, o plimbare în parc, o ieşire la cinematograf sau un suc în oraş, au potenţialul de a se transforma în adevărate aventuri pentru că, spunem noi, nu ştim niciodată peste cine dăm. Iar doza asta de neprevăzut se extinde în toate domeniile şi în toate locurile: la doctor, la magazin, la Poştă, la gară, la şcoală. Şi asta pentru că statul român se bazează, la rândul lui, pe educaţia din familii. Adică pe noroc. Avem un stat pasiv, care se uită ca prostul cum fiecare face ce-i bubuie mintea – şi asta în timp ce dispune, cel puţin teoretic, şi de metodele, dar şi de resursele de a implementa regulile şi a pedepsi abaterile. Eu nu cred  într-o educaţie lipsită de orice sentiment de teamă de consecinţe. Sigur, putem adapta tonul, putem înlocui bătaia cu amenințări, ameninţările cu explicaţii, putem să rămânem calmi, chiar şi când repetăm a mia oară regulile jocului – dar în momentul în care eliminăm complet consecinţa mi se pare că lăsăm bune părţi din actul educaţional la voia întâmplării şi la latitudinea fiecăruia. Iar asta nu cred că ar trebui să şi-o permită un stat. Ai o lege care sancţionează trecerea pe roşu, la semafor? Ai un pieton care o face? Amendează-l!

În domeniul privat, ar trebui să fie şi mai simplu. Pot să înţeleg că există persoane care vin cu mâncarea în sufertaş la o piscină unde scrie clar că nu este voie cu pacheţelul de acasă. Pot să înţeleg, pentru că ştiu că pe lumea asta sunt şi oameni lipsiţi de bun simţ.  Dar nu pot înţelege cum şi mai ales de ce li se permite aşa ceva. Adică de ce nu vine nimeni să îi amendeze, să-i dea afară, sau măcar să le confişte castronaşul personal? În lipsa unor consecinţe, nici măcar un copil, darămite o societate, nu cred că are cum să se schimbe. Eu mă declar exasperată de acel „şi eu ce să-i fac?” pe care îl aud adesea din partea celor confruntaţi cu mojicia semenilor. Nu ştiu, omule, cheamă poliţia, fă sesizare, depune o plângere, amendează-l, măcar ţine-i o prelegere, dar nu trece pur şi simplu mai departe.

M-a sunat azi fiica mea să-mi spună că nişte colegi de clasă vorbesc foarte urât. Şi că până şi una din prietenele ei cele mai bune a ajuns să folosească apelative de genul fă şi fa. Explicaţia este simplă. În lipsa unor consecinţe, subcultura şi lipsa de educaţie se propagă cu o rapiditate uluitoare tocmai pentru că ele nu ţin cont de niciun fel de reguli. Poţi să vorbeşti cum vrei, să spui ce-ţi vine la gură, să faci ce te taie capul, să te comporţi cum simţi, să urli, să scuipi, să minţi, să înjuri – oricum nu contează, pentru că nu ţi se va întâmpla nimic rău. În lipsa oricăror consecinţe, orice persoană poate să-şi impună propriul stil şi propriile-i repere. De multe ori, prin forţă. Agresivitatea este o caracteristică a celor needucaţi. Şi la câtă violenţă este în jurul nostru, putem să ne dăm seama că nu suntem nici pe departe în situaţia de a lăsa educaţia doar pe umerii familiilor.

Din păcate, structurile gândite de stat în a oferi educaţie au cam renunţat în ultimul timp la acest rol. De altfel, o mare parte dintre familii nici nu le mai creditează cu încredere. Mâna sus cine are curajul să lase şcoala să-i formeze copilul! Şi aici ne lovim de cel de-al doilea aspect problematic din societatea noastră: lipsa de încredere în stat, din cauza unei lipse acute de modele. Puterea exemplelor pozitive este puternic minată de succesul şi ajungerea unor personaje controversate, multe dintre ele acuzate, condamnate, arestate – și de cele mai multe ori eliberate – încât practic niciun om normal la cap nu mai poate să se simtă parte din societatea în care trăieşte. Iar pierderea sentimentului de apartenenţă la comunitate produce fisuri grave la nivelul întregii societăţi. Nu reuşim să ne mai vedem ca pe un întreg, ci ca pe nişte entităţi obligate, de cele mai multe ori, să se tolereze reciproc. Și-așa sfârșim prin a exclama fatalist, fără patos, doar cu multă obidă:  Românii?! Neam de nesimţiţi, aia e!