Mă uit la ea cum stă lipită de ușă, strângându-se singură în brațe ca și cum ar vrea să-și țină cât mai aproape de corp rochia cu flori mari și galbene. Galbene ca părul ei. E blondă, cu breton și cu doi ochi adânci și căprui din care curg liniștite lacrimi. Plânge atât de încet, ca și cum ar face-o pentru sine, ca și cum ar fi în gând, pe șoptite, să nu care cumva să supere sau să deranjeze. Din când în când aruncă câte o privire de căprioara rănită pe patul de după ușă. Nu văd cine e acolo. Doar o voce bătrână care spune încet și obsesiv mă doare. Iese un doctor, intră un altul. Acolo, înăuntru, doare. Iar ea pare că-și udă cu lacrimi florile de pe rochie. Nimeni nu o vede. Din când în când, asemeni unui copil singur și necăjit, își trage nasul și își șterge cu palmele obrajii înroșiți.
- Hai, nu mai plângeți! Vă rog eu!

Se uită la mine și parcă nu-i vine să creadă că în afara de vocea bunicii pe care iată, o doare, mai există și alte glasuri în încăpere. Aproape că o pot vedea cum ia cuvintele, cum se uită nedumerită la ele, cum le strânge la piept, mirându-se de fiecare în parte: sunt pentru mine? Toate?
Și atunci, exact când dau și eu să plec, să trec printre halatele albe ca să ies afară, la lumină, simt o mână mică și umedă de lacrimi care mă ține preț de două secunde doar ca să-mi spună aveți grijă de dumneavoastră. Și fără să vreau, îmi aduc aminte de ziua când am decis să spun eu prima te iubesc ca să-l aud apoi și pe el spunându-mi-o. Doar pentru că aveam atâta nevoie și el nu avea atât de mult curaj. Între timp, nevoile mele au rămas aceleași. Cât despre curaj...uneori e suficient să iei niște cuvinte, să le faci buchet și să le oferi cadou. Și curajul vine, ascuns într-o mână mică și umedă de lacrimi. Doar să ți-l iei.