M-am trezit mult prea devreme. De fapt, ca să o spun pe aia dreaptă am dormit preț de două vise. În primul dintre ele, apărea tata. Știu bine ce făcea acolo, aș minți să spun că m-a surprins, având în vedere că-n vis ar fi trebuit să am vreo șaisprezece ani și el tot atât. În loc să înceapă discuții că ce caută cu mine, tata s-a mulțumit să treacă doar prin sufragerie, să se uite la noi și să tacă. M-am trezit plângând. Și nu știu dacă de dor de tata sau de dorul de sufrageria de la mama de acasă. Sau poate din altă cauză despre care nu am chef să povestesc.

Despre al doilea vis nu mai știu nimic. Era ceva cu o excursie cu grupul, undeva printr-un oraș medieval. Cred că încercam să cumpăr niște suveniruri când m-am plictisit singură de visul meu și m-am trezit. La șase și jumătate. De atunci și până acum, mi-am făcut o cafea, am pregătit niște sandviciuri pentru drum (iar plecăm), am făcut un duș, am închis două valize și m-am gândit la mare. Anul ăsta nu o văd. Eu. Doar eu. Nu intru în amănunte, nici nu contează. Dar știu că de dimineață, mi-ar fi plăcut să pot să-mi iau cana de cafea, să deschid ușa și să plec de nebună spre o plajă, singură, cu visele încă proaspete în minte. Și să stau acolo pe nisip, cu ochii în zare, cu țipetele de pescăruși în urechi și zgomotul valurilor la picioare și să mă gândesc că dacă închid ochii, poate trece tata, se uită la mine și tace. Semn că înțelege. Că mă înțelege.

În altă ordine de idei, plec la Moeciu. O să vă trimit poze cu dealuri și vaci, în timp ce-mi voi bea cafeaua cu gândul la mare și la tata.