Aveam paisprezece ani când a căzut comunismul și toate hainele mele erau la fel cu ale celorlalți de vârsta mea: terne, fără culoare, fără personalitate, adevărate uniforme în care regimul ne obligase să defilăm ani de-a rândul. Așa că degeaba adusese tata un video din America, degeaba mă uitam la cele câteva clipuri muzicale care veneau, aproape fără greș, după fiecare film, degeaba mă hotărâsem că-mi place Metallica, că tot nu aveam de unde lua haină de piele, lanțuri și blugi rupți; sigur, aveam plete, bocanci de armată și o pereche de blugi, una singură, așa că nici vorbă să îndrăznesc să o tai în genunchi, iar de la Ajutoare, mă alesesem doar cu un pulover regulamentar, verde aprins, un șampon și două kile de faină. În concluzie, aveam paisprezece ani, ascultam rock și eram nefericită. Așa că într-o zi, mama a scotocit prin sertare, și-a scos de acolo o pereche de mănuși de piele, mi-a dat-o pe dreapta și a plecat apoi la bucătărie să nu vadă cum îi voi tăia degetele și voi scrie pe ea cu niște lavabilă rămasă de la ultima zugrăveală I love Metallica. Apoi, dintr-o cordon mai vechi, cu zorzoane, m-a lăsat să rup o bucată cât să-mi fac un lanț de atârnat la blugi și făcându-și cruce cu limba în cerul gurii, mi-a deschis ușa de la intrare, dându-mi binecuvântarea să purced astfel gătită, pe bulevard.

Nu-i de mirare că eu mi-o înțeleg pe a mea când ignoră cu desăvârșire rochia de la Zara ca să-și pună tricoul cu AC/DC. Apropo, tot de la Zara i l-am cumpărat. Nu-i zic nimic când, de sub o mânecă, iese timid o legătură decentă de piele neagră. O las să stea pe skate, în parc, cu căștile în urechi și cu Rammstein în ele și nu comentez că mai nou se chinuie cu părul pe care și-l vrea lung, să poată da din cap ca supărații ăia de la concerte. Și tocmai pentru că o las să-și aleagă hainele și stilul, pentru că în magazine se duce singură să vadă ce-i place, pentru că îi cumpăr în funcție de ceea ce știu că-și dorește, pentru că m-am dus să-i fac tricoul cu Aerosmith, deși, credeți-mă, Steven Tyler e urât ca moartea, pentru toate astea Ana mă simte de partea ei și atunci beneficiez de următorul gen de discuție:
- Auzi, mama, tu ce părere ai de blugii rupți. Sunt sau nu pentru vârsta mea?
Fie vorba între noi, nu știu să spun dacă sunt sau nu potriviți pentru unsprezece ani.
- Oricum, nu cred că sunt o ținută decentă de mers la școală. Mai ales într-a cincea. Mai încolo, mai vezi tu. Și nici pentru toamnă, că o să-ți fie frig.
- Mă gândeam eu. Oricum, nu m-aș fi dus așa la ore. Cred că s-ar fi uitat complet ciudat profii. Dar nici să te îmbraci ca o colegă de a mea, doar în sarafane.
Zâmbesc.
- Ana, eu cred că i se dau hainele alea, nu și le alege singură. Poate nici ei nu-i convine.
Moment de stupoare.
- Păi și de ce acceptă? Săraca de ea! Vai, mama, sunt câte unii copii complet lipsiți de personalitate!

sursa foto aici