Când era în clasele primare, fiică-mea a avut o învățătoare care îi încuraja să pârască. Mai mult, îi pedepsea prin urlete și amenințări dacă nu o făceau. Când am aflat asta ( de fapt și asta, pentru că lista de nemulțumiri la adresa doamnei în cauză era lungă), am decis să mut copilul în altă parte. Dar nu despre învățătoarea respectivă vreau să vă vorbesc, ci despre această vocație a criticii și reproșurilor pe care o avem și o inoculăm și copiilor noștri. Nu degeaba am inventat și o sintagmă pentru acest tip de comportament. Acest Gică contra s-a născut pe plaiurile mioritice. Faptele rele, greșelile, erorile, scăpările sunt sancționate fără drept la replică. Ai zice că dotați cu acest simț critic ieșit din comun, am avea veleități de nație care aspiră la perfecțiune. Aș! Noi desființăm din start orice lucru- bun sau rău- ca și cum ar exista vreo forță exterioară care ar putea să ne acuze de lipsă de atitudine. Și atunci, pornim la atac cu toate armele. De obicei, acestea sunt reprezentate de o serie inepuizabilă de înjurături, asezonate pe ici, pe colo, cu gesturi obscene. Vedem trei muncitori la poalele unui bloc? Pfoaaaa, ia uite, dom'le la ei cum stau și ard gazul pe banii noștri! Dai nas în nas cu un utilaj în trafic? Fir-ar mama naibii de circulație, că doar în România mai vezi așa ceva! Nu merge imprimanta? Băga-mi-aș picioarele în ea de țară cu aparatură ei cu tot și cu hoții care au furat banii și d-aia avem mizeriile astea de imprimante! Ați înțeles ideea. Problema este că da, de multe ori, aceste reacții sunt justificate. Povestea cu Petrică și Lupul este valabilă și nemuritoare. E greu să vezi și partea plină a paharului sau măcar să ai răbdare să se umple până la jumătate, dacă ori de câte ori ți-a fost sete ți s-a servit un pahar gol.

Dar totuși, prea ne încăpățânăm să desființăm orice inițiativă, doar de dragul de a avea ce critica. Prea des avem un comportament adolescentin care presupune din start că toată lumea este împotriva noastră, că suntem neînțeleși, nedreptățiți, mințiți, ignorați, deși noi nu avem nimic să ne reproșăm. Și ca și cum nu ar fi de ajuns, pe lângă acest simț critic exacerbat, mai suferim și de "teoria conspirației". Tot ceea ce se face sau nu se face are ca unic scop să ne fie rău. Încă o dată, înțeleg că avem toate motivele să ne îndoim profund de ceea ce se întâmplă în România. Suntem perfect îndreptățiți să ne declarăm revoltați, scârbiți, înșelați în așteptări. Nu sunt naivă să aplaud, de exemplu, sistemul autohton de sănătate, dar faptul că la conducerea Ministerului sănătății a ajuns un om despre care știu sigur că a ajutat oameni, pe mine mă face încrezătoare că poate-poate, lucrurile vor evolua în bine. Nu acum, nu mâine, ci în următorii ani. Dar haideți să așteptăm un pic înainte de a bate din picior și a arunca cu noroi. Nu există certitudinea că situația se va ameliora în țară, dar e de ajuns să aruncăm un pic un ochi de jur împrejur, până-n State și-napoi, spre Rusia și Țările Baltice, ca să vedem că adieu certitudine în general.

Revenind la Gică al nostru cel contra, recunosc că au început să mă deranjeze profund reacțiile unora dintre concetățenii mei în fața oricăror inițiative, fie ele și mărunte. Nu faci nimic? Ești un bou! Încerci să faci ceva? Ești un nemernic! Ai încercat să faci și nu ți-a ieșit? Te-au furat ăia, mama lor de nesimțiți! Ai încercat și ți-a ieșit? Ești corupt, ai furat și ai pile. Cam asta se întâmplă și acum cu ideea asta de-o avu ministrul Educației. Concret, domnul Mircea Dumitru a afirmat că va da un ordin prin care să reglementeze numărul de ore alocat temelor pentru acasă. Faptul că e nevoie de un ordin ca să reglementezi un lucru de bun simț, este cel puțin ciudat, de acord. Și totuși, până una alta, avem învățători care dau teme încă de la clasa pregătitoare, avem profesori care obligă elevii să-și petreacă weekendurile cu culegeri în față, avem copii care nu se ridică de pe scaun ore în șir după ce vin de la cursuri, avem psihologi  care tratează puști de zece, unsprezece ani de depresie asociată surmenării.

Și atunci, de ce e așa de rău că un ministru încearcă să facă ceva în sensul ăsta? Probabil că nu va fi ușor de monitorizat timpul alocat temelor. Va fi un ordin dificil de pus în practică. Dar haideți să vedem și partea bună a lucrurilor. E un prim pas. Cineva a înțeles că temele sunt prea multe și acel cineva are puterea să schimbe. În plus, am putea să ne întrebăm și noi, ca părinți, dacă am avea un astfel de ordin dat de minister, am putea să ne ajutăm copiii? Păi hai să vă spun ce aș face eu: aș supraveghea-o pe fiică-mea preț de câteva zile, m-aș uita pe caietele ei să văd cât a avut de scris și de învățat și m-aș duce glonț la dirigintă dacă timpul petrecut cu temele ar depăși drastic cele două ore. Mai mult, cred că o astfel de reglementare va avea darul să-i facă și pe profesori și pe învățători mai atenți în momentul când vor da de lucru pentru acasă. Poate că nu se vor mai repezi la culegeri cum o fac acum. În plus, cred că este bine să ne informăm și copiii cu privire la noul ordin. Să știe că legea prevede un timp limitat pentru temele de acasă și să protesteze în clasă. Ce? Nu credeți că  au curajul?  Uitați-vă la ei, sunt cu totul altă generație față de a noastră.

Sunt de acord cu cei care spun că există diferențe între copii, că unii lucrează mai încet, alții mai repede. Că unii pierd vremea și fac michimauși pe spatele caietelor în loc să-și scrie compunerea, dar asta deja nu mai e vina sistemului. Eu zic să nu omorâm orice inițiativă din fașa și după aia să ne plângem că nimeni nu face nimic. Haideți să dăm un pic de timp. Știu, am tot dat și nu s-au mișcat lucrurile. Asta e, țeapă, ca să zic așa, dar tot prin vot au fost aleși și factorii de decizie de acum și ăia de acum niște ani.

Fără să fiu o optimistă dubioasă, având în vedere situația din țară, eu cred că n-ar fi rău să nu mai fim atât de intransigenți. Nu de alta, dar chiar și dacă avem motive, o astfel de atitudine nu va face decât să blocheze orice inițiativă, descurajând pe toți cei care ar putea să aducă cu adevărat schimbare. Ca la școală: dacă nu ești niciodată lăudat și încurajat, prost să fii să mai ridici mâna. Mai bine taci din gură, te dai la fund și te prefaci că-ți vezi de treabă.

Profit că sunteți mulți pe recepție în seara asta (deh, e sâmbătă, avem o vârstă, ce să facem și noi, stăm pe net și socializăm cum putem) ca să vă spun că dacă nu aveți ce face mâine, să vă duceți la Gaudeamus. Ați fost deja? Și ați trecut și pe la cei de la Vellant ca să luați cartea In orașul Bucurville a lui Carmen Tiderle? Nu? Nuuuu? Păi, dragii mei, mai duceți mâine o dată și cumpărați-o! E pentru copii, dar sigur va amuza întreaga familie. E la fel de mișto ca cea lansată anul trecut și despre care vă povesteam aici. 

Ana a citit-o pe nerăsuflate. Vă las o mostră mai jos, ca să vedeți un pic în ce gen e scrisă. Dar serios, nu are cum să nu vă placă. Adică, dacă ați ajuns pe blogul ăsta și nu ați luat-o la goană, poeziile lui Carmen Tiderle vor fi pe lista de așa mai vii de acasă. Vă dau primele versuri din prima poezie pentru un mic avant goût.

Lână și Mătase

Pentru că se săturase
Să producă doar mătase
Un vierme s-a dus la stână
Să-nvețe să facă lână.
S-a străduit zile în șir
Si pân' la urmă a scos un fir
Destul de scurt, dar de cașmir.
....

 Deoarece Ana a fost cu taică-su la târg și nu cu mine, nu știu să vă spun și un preț al cărții. După spusele infantei, undeva la vreo 30 de lei. Să știți că și desenele lui Vali Petridean sunt minunate, nu doar versurile. Și dacă nu ajungeți la târg, mâine, puteți să o luați de pe net sau din librării. Adică, nu aveți niciun motiv să vă lipsiți de cartea asta. Copiii nu o vor mai lăsa din mână. Daaa, ați auzit bine, o să-i vedeți citind. Ce, nu mă credeți? Pariu?

Eu nu am așteptări pur și simplu. Deși, mai corect ar fi să spun pur și simple. Am feeling-uri. Și jocuri. Și superstiții. Nu de-ale clasice, ci de-ale inventate. Dacă până număr la cinci, troleibuzul vine în stație, atunci o să am o zi bună. Dacă sună telefonul înainte să se termine melodia, atunci voi găsi vacanța dorită. Era și un film despre asta. Despre oameni care trăiesc, jucându-se. Apoi există întotdeauna întrebarea "ce feeling am". Pentru că de multe ori simt că de fapt undeva, pe interior, știu exact dacă va fi sau nu, să fie. Totul este să ajung acolo, pe dinăuntru și să pot să fiu complet sinceră cu mine. Sigur, sunt doar gânduri. Unele puternice care pot muta întâmplările mai la dreapta sau în stânga. Așa simt eu.

Am lăsat-o de dimineață la concurs. De gramatică. Clasa a V-a. Am un feeling că nu voi face mai nimic bine, mi-a zis ea la plecare. Am mângâiat-o mirată fiind să descopăr la ea același joc de sentimente și trăiri. Nu trebuie să gândești așa, i-am spus, deși știu cât e de greu să-ți muți gândurile când ele au apucat-o pe calea asta.

Pe stradă, m-am surprins căutându-mi propriul meu feeling. Dacă porumbeii ăia trei își iau zborul înainte să ajung în dreptul lor, o să facă bine la concurs. Oricum, e un joc cu multe încercări și multe șanse. Depinde doar de feeling ca să te oprești sau să continui. Am încercat să cobor în mine și să văd ce simt, cum stau cu sentimentul în dimineața asta. Dar m-am oprit din coborâre. Până la urmă, nu e jocul meu. Ci al ei. O las să aibă propriul ei simțământ în legătură cu propriile ei experiențe. Nu e treaba mea să mut lucrurile mai la stânga sau mai la dreapta. Eu doar merg pe stradă și deodată observ cum trei porumbei își iau zborul.

Unsprezece anii lor nu mai sunt ceea ce au fost unsprezece anii noștri. Asta e clar. Nu e un mit, v-o spun eu, mama uneia de vârsta asta. Mă uit la ea și încerc să mă gândesc cam la ce vârstă de pe vremea mea mă face să mă gândesc felul ei de a se purta. Sigur nu unsprezece. Că or fi de vină hormonii din carnea de pui, pesticidele, e-urile, zahărul, poluarea, încălzirea globală, accesul la informație, vacanțele la all-inclusiv (nu, astea nu au nicio legătură, dar mergeau bine în șirul de mai sus), un lucru e cert: adolescență bufnește mult mai repede și lovește mult mai tare. Și nu e vorba că suntem noi ramoliți și am uitat cum era la vârsta lor. Copiii ăștia chiar cresc mai repede. Atât de repede încât corpul lor o ia înaintea minții. Așa că ne aflăm în fața unor copii speriați că trebuie să crească și nepregătiți de multe ori pentru acest proces. Fără să aibă nicio legătură cu vreo urmă de cochetărie feminină, fiica mea se tânguie încă de vreo doi ani că ea vrea înapoi la grădiniță și că nu-și dorește deloc să fie mare. Nu zic babă. Nici măcar adolescentă. Ba chiar am ajuns eu să-i înșir avantajele de a fi la liceu (printre care ca va avea iubit și va merge la concerte rock) și mi-a replicat că renunță la toate, doar să rămână copil. Din păcate, nimic din comportamentul copiilor la vârsta asta nu mai seamănă a copilărie. De la plânsete din te miri ce și mai nimic, trecând prin stări de tristețe inexplicabilă, la trântit de uși, țipete, revoltă, totul se înșiruire cu o repeziciune care te face KO pe tine, părintele de copil de unsprezece ani. O să mă întrebați ce vor face la cincisprezece, șaisprezece ani, dacă acum sunt așa? Am auzit de la o fetiță de liceu că mai încolo se vor calma. Propriu zis, adolescența și crizele dumisale se întâmplă mai devreme.

Ce e de făcut? Nimic. Răbdare și tutun, era o vorbă. Se poate și fără tutun. Serios. Eu am reușit să mă las. Ca idee însă, trebuie umblat cu multă grijă și înțeles că nu vă face nimeni în ciudă. Comportamentul ăsta complet deviat, surprinzător, obositor și enervant nu este o formă de răzbunare. Așa se joacă hormonii în corpul lor, făcându-i să piardă controlul. Mi se întâmplă de multe ori să vorbesc cu fie-mea, să am altă părere decât ea și brusc să văd cum începe să plângă de frustrarea de a fi singură cu opiniile ei. Cred că astea sunt momentele în care, din dorința de a se simți pe deplin înțeleși, ajung să pună prietenii mai presus de părinți. Măcar cutărică mă înțelege, va deveni refrenul vârstei. Problema este că fiind totuși mici- unsprezece ani nu e mult- nu pot avea libertatea cu care s-ar potrivi comportamentul lor. Chiar și așa, am ajuns mai mult de nevoie decât de voie să o las să meargă singură cu prietenele, în parc, să o trimit la cumpărături, să poată merge în vizită, în cartier, singură cu skate-ul și căștile în urechi, să o las să-și aleagă hainele, din magazine, cărțile din librării și uneori și mâncarea de pe raft (apropo, să știți că vorbim de o generație care citește etichetele într-un mod responsabil; nu zic că ține cont întotdeauna de ce scrie acolo, dar măcar alege în cunoștință de cauză).

Și acum, că aveți o imagine a copilului de unsprezece ani din zilele noastre- încă mic, dar cu toate trăirile, emoțiile și spaimele adolescentului- să spunem că el tocmai a trecut în clasa a V-a. Acea clasă care vine la pachet cu o sumedenie de schimbări, dar mai ales...mai ales cu o sumedenie de emoții și așteptări din partea noastră, a părinților. Că oare cine o să-i fie dirigintă? Dar oare aia de Mate o fi bună? Dar aia de Română? O fi făcând suficiente ore de Engleză? Lucrează, dom'le, ăștia cu ei în clasă? Ca să nu mai spun de ce se întâmplă acasă. Ți-ai făcut lecțiile? Ai repetat toată cartea la Istorie, caietul la Biologie și notițele la Tehnologie?  (apropo, știe cineva ce se presupune că ar trebui să învețe la materia asta?) Ia uite, prima ora de Franceză, a venit acasă și a zis că nu înțelege nimic. Să-i băgăm repede meditații. La Mate, noroc că-l are pe unchiu', la Română mai știe mama, iar la Chimie avem o vecină de bloc pe care s-o întrebăm. În timpul ăsta, copilul pare rupt complet de realitate. În timp ce toată familia se agită în jurul lui, el stă relaxat pe telefon, tabletă, la televizor sau pur și simplu stă și pare complet pe altă lume. Pentru că, nu-i așa, am vrut copii independenți, siguri pe ei, conștienți de iubirea din jurul lor și care să ia partea bună a lucrurilor fără teama de consecințe. Exact așa și sunt. Atenție, nu zic că e rău. Dimpotrivă, pentru nervii lor e foarte bine. Doar că nu are rost să vă agitați voi excesiv. Nu sunt pregătiți pentru părinți intrați în panică, distanți, lipsiți de empatie sau care să pună presiune.

În plus, tocmai pentru că clasa a V-a coincide cu o etapă grea din viața lor când abia reușesc să se înțeleagă pe sine, eu zic că e mult mai important să le fie bine pe interior, decât să reușească la exterior și să facă performanță. Știu, presiunea e mare, admiterea e aproape, timpul trece repede, materia e multă, profesorii pretențioși, etc. Dar eu zic că mai importantă decât școala este viața propriu zisă. Felul în care copilul se simte în pielea lui, felul în care este valorizat, iubit, responsabilizat, înțeles, respectat- toate astea cântăresc mai mult decât niște medii. Personal, nu cred că cele mai mari note, cel mai bun dirigente, cea mai performantă profesoară de Matematică, cel mai bine cotat liceu sau cea mai mare notă la Bac au cu adevărat atâta importanță. Eu am ajuns să-mi schimb discursul în fața copilului, tocmai pentru că vreau să mă știe aproape de ea- omul, nu de ea, eleva. Așa că o întreb cum i-a fost la școală, ce-i mai fac prietenele, cu cine s-a mai certat, pe cine mai place. Sigur că apoi vorbim și de note și de teste și de teme. Dar am trimis-o și cu o temă nefăcută pentru că nu a știut să o facă. Am lăsat-o și să învețe cât a putut ea și a vrut, că până la urmă notele sunt ale ei. Și mai mult, m-am educat pe mine să-i spun că în viață există și a doua șansă și că lucrurile nu sunt chiar bătute în cuie și pot fi remediate în caz de eșec. Nu fac lecțiile cu ea, nu controlez caiete și teme, consider că școala e obligația ei, iar eu pot să dau o mână de ajutor dacă mi-o cere, nu să fac lucruri în locul ei. Și da, și mie mi se pare unele teme exagerat de stufoase. Așa că am decis să facă cât poate. Până la urmă, e mai important un copil sănătos și odihnit decât un elev premiant.

Așa că, atunci când începeți să vă interesați de școli și de profesori, dacă aveți cum, vedeți și ce fel de oameni sunt. Contează imens la vârsta asta să-i simtă aproape și să fie cool. Dacă nu aveți de ales sau ați nimerit prost, așezați-vă de partea copilului. Asta nu înseamnă să-l lăsați în plata domnului pe motiv că e în plină criză pre-adolescentină, ci să-i fiți aproape și să nu uitați că școala și notele nu sunt totul. Și spuneți-o și lui. E bine să o conștientizați împreună. Și să nu uitați că pe lângă școală și note și teme și obligații, există sau trebuie să existe și familie, timp, iubire, bucurie și viață în general.

Mi-ar plăcea:
- să am o pijama de satin, roz pal, cu pantalonii cu șnur  și bluză cu mâneci largi
- să am papuci de casă asortați, albi și pufoși
- să stau pe o canapea mare și crem, cu perne colorate pe care să le strâng în brațe în timp ce-mi beau cafeaua
- să-mi beau cafeaua dintr-o ceașcă mare, cu toartă curbată ca un șold de femeie și cu I love Paris scris cu litere colorate
- să fie Lavazza- cafeaua
- să ascult muzică pe discuri de vinil și pickup-ul să fie așezat pe o măsuță joasă, de lemn, în fața unei biblioteci mari și blânde, din  cea care te face să întinzi mâinile a dorință, fără să te strivească de prea multă cunoaștere
- să am cărți în franceză, multe, multe, să-mi pot trece degetele peste cotoare în timp ce citesc cu voce joasă titluri și edituri
- să am o cameră cu geamuri mari, pe un perete întreg, cu canapea așezată sub ele, astfel încât să simt cerul în ceafă
- să am pisică pufoasă și gri, neapărat gri, nesimțită și dornică de tandrețe
- să am câine. Labrador.
- lângă canapea, să am o măsuță plină cu reviste. Neapărat franțuzești. Neapărat
- să am tapet pe pereți. Verde pal, cu striuri mici, albicioase. Cu striuri ca niște nervuri de frunze. Verde pal, după cum am zis
- să am vaze cu flori. Vaze mari, cu toarte, așezate ici, colo, pe jos, prin colțuri, pline cu crizanteme.
- pe masă să fie o lumânare parfumată, cu miros de vanilie
- să am o farfurie cu felii de cozonac și de chec la îndemână. Cozonacul să fie cu nucă și checul cu lămâie
- cerul din ceafă să fie de iarnă și să miroasă a umed și a zăpadă
- să fie soare

Stai, este soare. Dorințele se împlinesc uneori, chiar dacă în ordine inversă. Pentru celelalte- răbdare și visare.




 

Nu mai e timp (și nici rost) să facem vreo comparație, așa că o să amintesc, pe scurt (că iar, nu are sens să intrăm în prea multe detalii) ce și-a propus omul ăsta să facă. Adică Trump, că despre el tot vorbim și se pare că tot vom vorbi.

Hai să o luăm metodic, pe capitole, așa cum a făcut Le Figaro și să vedem cam cum vor arăta lucrurile când sceleratul ăsta, pardon, individul ăsta, va ajunge acolo unde și-a propus. Să luăm, de exemplu, terorismul. Pe care Trump vrea să-l distrugă, chiar și printr-un pact cu Kremlinul. E drept că Putin nu pare la fel de cretin, pardon, inconștient, ca Trump, așa că nici el nu cred că și-ar dori o ființă atât de dezechilibrată și de schimbătoare la Casa Albă. Dar, vorba francezului il faut faire avec și asta se va și întâmpla. Mai departe. Cică vrea să mărească efectivele armatei americane, să nu primească picior de sirian în State și își propune să limiteze accesul tinerilor la Internet ca să lupte împotriva recrutărilor on line operate de ISIS. Buuuun. Credeți că e groasă treaba? Stați să trecem la imigrare. Cică vrea să ridice un zid de-a lungul frontierei cu Mexicul și să înăsprească politica de acordare a vizelor. Cred că dacă ar putea să nu mai acorde deloc, ar fi extrem de fericit.

Pe parte de comerț, omulețul ăsta dus cu pluta zice că China, Japonia, India, Mexicul și Vietnamul lezează interesele SUA pentru că își închid piețele pentru produsele americane. Iar cum domnul nu-și vinde țara și dorește produse "made in SUA", își propune să instaureze niște bariere tarifare la adresa produselor chinezești și să suprataxeze firmele americane care își mută fabricile în alte părți. Mai mult, și-ar dori chiar să renegocieze acordul de liber schimb cu Canada și Mexicul. La el acasă, promite șase săptămâni de concediu de maternitate (Hillary promite douăsprezece), dar oricum discursul lui la adresa femeii e ceva de speriat. Trump vede în educație o problemă personală și dorește ca americanii să aibă libertate absolută atunci când aleg tipul de învățământ pentru copiii lor (și am văzut cu toții ce bine știu să aleagă). Să mai zicem că susține dreptul de autoapărare cu arme de foc și nu e de acord (nici nu e de mirare) cu o verificare a antecedentelor judiciare și medicale a deținătorilor de arme. Cam asta ar fi pe scurt dorințele acestui fost star de telenovelă live.

Să mai zicem doar că alegerile astea vin după un Brexit, după o lovitură de stat în Turcia, pe fondul unei crize economice mondiale, în paralel cu lupta contra ISIS și lista e încă lungă. Probabil că în curând ne vom confrunta și cu un val de refugiați americani.

Așadar, cum ziceați că stați cu optimismul?

Din când în când, îmi place să mă întorc în acelaşi loc să văd cum mai stau cu amintirile.  Si, în timp ce depăn în minte, îmi fac provizii de amintiri noi, pentru data viitoare.  Pentru că eu aşa mă gândesc când sunt în prag, cu mâna pe clanță: că de fapt nu e plecare, ci doar un respiro. O pauză în amintiri şi-n mintea mea întotdeauna pe picior de plecare. Să fiți cuminți. Si să ne vedem cu bine în câteva zile.