Unsprezece anii lor nu mai sunt ceea ce au fost unsprezece anii noștri. Asta e clar. Nu e un mit, v-o spun eu, mama uneia de vârsta asta. Mă uit la ea și încerc să mă gândesc cam la ce vârstă de pe vremea mea mă face să mă gândesc felul ei de a se purta. Sigur nu unsprezece. Că or fi de vină hormonii din carnea de pui, pesticidele, e-urile, zahărul, poluarea, încălzirea globală, accesul la informație, vacanțele la all-inclusiv (nu, astea nu au nicio legătură, dar mergeau bine în șirul de mai sus), un lucru e cert: adolescență bufnește mult mai repede și lovește mult mai tare. Și nu e vorba că suntem noi ramoliți și am uitat cum era la vârsta lor. Copiii ăștia chiar cresc mai repede. Atât de repede încât corpul lor o ia înaintea minții. Așa că ne aflăm în fața unor copii speriați că trebuie să crească și nepregătiți de multe ori pentru acest proces. Fără să aibă nicio legătură cu vreo urmă de cochetărie feminină, fiica mea se tânguie încă de vreo doi ani că ea vrea înapoi la grădiniță și că nu-și dorește deloc să fie mare. Nu zic babă. Nici măcar adolescentă. Ba chiar am ajuns eu să-i înșir avantajele de a fi la liceu (printre care ca va avea iubit și va merge la concerte rock) și mi-a replicat că renunță la toate, doar să rămână copil. Din păcate, nimic din comportamentul copiilor la vârsta asta nu mai seamănă a copilărie. De la plânsete din te miri ce și mai nimic, trecând prin stări de tristețe inexplicabilă, la trântit de uși, țipete, revoltă, totul se înșiruire cu o repeziciune care te face KO pe tine, părintele de copil de unsprezece ani. O să mă întrebați ce vor face la cincisprezece, șaisprezece ani, dacă acum sunt așa? Am auzit de la o fetiță de liceu că mai încolo se vor calma. Propriu zis, adolescența și crizele dumisale se întâmplă mai devreme.

Ce e de făcut? Nimic. Răbdare și tutun, era o vorbă. Se poate și fără tutun. Serios. Eu am reușit să mă las. Ca idee însă, trebuie umblat cu multă grijă și înțeles că nu vă face nimeni în ciudă. Comportamentul ăsta complet deviat, surprinzător, obositor și enervant nu este o formă de răzbunare. Așa se joacă hormonii în corpul lor, făcându-i să piardă controlul. Mi se întâmplă de multe ori să vorbesc cu fie-mea, să am altă părere decât ea și brusc să văd cum începe să plângă de frustrarea de a fi singură cu opiniile ei. Cred că astea sunt momentele în care, din dorința de a se simți pe deplin înțeleși, ajung să pună prietenii mai presus de părinți. Măcar cutărică mă înțelege, va deveni refrenul vârstei. Problema este că fiind totuși mici- unsprezece ani nu e mult- nu pot avea libertatea cu care s-ar potrivi comportamentul lor. Chiar și așa, am ajuns mai mult de nevoie decât de voie să o las să meargă singură cu prietenele, în parc, să o trimit la cumpărături, să poată merge în vizită, în cartier, singură cu skate-ul și căștile în urechi, să o las să-și aleagă hainele, din magazine, cărțile din librării și uneori și mâncarea de pe raft (apropo, să știți că vorbim de o generație care citește etichetele într-un mod responsabil; nu zic că ține cont întotdeauna de ce scrie acolo, dar măcar alege în cunoștință de cauză).

Și acum, că aveți o imagine a copilului de unsprezece ani din zilele noastre- încă mic, dar cu toate trăirile, emoțiile și spaimele adolescentului- să spunem că el tocmai a trecut în clasa a V-a. Acea clasă care vine la pachet cu o sumedenie de schimbări, dar mai ales...mai ales cu o sumedenie de emoții și așteptări din partea noastră, a părinților. Că oare cine o să-i fie dirigintă? Dar oare aia de Mate o fi bună? Dar aia de Română? O fi făcând suficiente ore de Engleză? Lucrează, dom'le, ăștia cu ei în clasă? Ca să nu mai spun de ce se întâmplă acasă. Ți-ai făcut lecțiile? Ai repetat toată cartea la Istorie, caietul la Biologie și notițele la Tehnologie?  (apropo, știe cineva ce se presupune că ar trebui să învețe la materia asta?) Ia uite, prima ora de Franceză, a venit acasă și a zis că nu înțelege nimic. Să-i băgăm repede meditații. La Mate, noroc că-l are pe unchiu', la Română mai știe mama, iar la Chimie avem o vecină de bloc pe care s-o întrebăm. În timpul ăsta, copilul pare rupt complet de realitate. În timp ce toată familia se agită în jurul lui, el stă relaxat pe telefon, tabletă, la televizor sau pur și simplu stă și pare complet pe altă lume. Pentru că, nu-i așa, am vrut copii independenți, siguri pe ei, conștienți de iubirea din jurul lor și care să ia partea bună a lucrurilor fără teama de consecințe. Exact așa și sunt. Atenție, nu zic că e rău. Dimpotrivă, pentru nervii lor e foarte bine. Doar că nu are rost să vă agitați voi excesiv. Nu sunt pregătiți pentru părinți intrați în panică, distanți, lipsiți de empatie sau care să pună presiune.

În plus, tocmai pentru că clasa a V-a coincide cu o etapă grea din viața lor când abia reușesc să se înțeleagă pe sine, eu zic că e mult mai important să le fie bine pe interior, decât să reușească la exterior și să facă performanță. Știu, presiunea e mare, admiterea e aproape, timpul trece repede, materia e multă, profesorii pretențioși, etc. Dar eu zic că mai importantă decât școala este viața propriu zisă. Felul în care copilul se simte în pielea lui, felul în care este valorizat, iubit, responsabilizat, înțeles, respectat- toate astea cântăresc mai mult decât niște medii. Personal, nu cred că cele mai mari note, cel mai bun dirigente, cea mai performantă profesoară de Matematică, cel mai bine cotat liceu sau cea mai mare notă la Bac au cu adevărat atâta importanță. Eu am ajuns să-mi schimb discursul în fața copilului, tocmai pentru că vreau să mă știe aproape de ea- omul, nu de ea, eleva. Așa că o întreb cum i-a fost la școală, ce-i mai fac prietenele, cu cine s-a mai certat, pe cine mai place. Sigur că apoi vorbim și de note și de teste și de teme. Dar am trimis-o și cu o temă nefăcută pentru că nu a știut să o facă. Am lăsat-o și să învețe cât a putut ea și a vrut, că până la urmă notele sunt ale ei. Și mai mult, m-am educat pe mine să-i spun că în viață există și a doua șansă și că lucrurile nu sunt chiar bătute în cuie și pot fi remediate în caz de eșec. Nu fac lecțiile cu ea, nu controlez caiete și teme, consider că școala e obligația ei, iar eu pot să dau o mână de ajutor dacă mi-o cere, nu să fac lucruri în locul ei. Și da, și mie mi se pare unele teme exagerat de stufoase. Așa că am decis să facă cât poate. Până la urmă, e mai important un copil sănătos și odihnit decât un elev premiant.

Așa că, atunci când începeți să vă interesați de școli și de profesori, dacă aveți cum, vedeți și ce fel de oameni sunt. Contează imens la vârsta asta să-i simtă aproape și să fie cool. Dacă nu aveți de ales sau ați nimerit prost, așezați-vă de partea copilului. Asta nu înseamnă să-l lăsați în plata domnului pe motiv că e în plină criză pre-adolescentină, ci să-i fiți aproape și să nu uitați că școala și notele nu sunt totul. Și spuneți-o și lui. E bine să o conștientizați împreună. Și să nu uitați că pe lângă școală și note și teme și obligații, există sau trebuie să existe și familie, timp, iubire, bucurie și viață în general.