joi, 28 iulie 2016

Poezie în rime

Aş vrea să fac o poezie în rime
O poezie despre nişte crime
Cu doi asasinați fără de veste.
O poezie ce se crede poveste
Fără însă a fost odată.

O poezie despre o fată
Cu multe piei pe care şi le scoate
Şi le aruncă de pe ea, pe apucate
Apoi porneşte goală, cu pielea de pe ea
Să ucidă pe cine vrea
Pe cine o sta, o suporta.

Vezi? Nu e vina ei că tu ai stat
Că ai aşteptat sau c-ai plecat.
Ințelegi acum?
E doar o poezie în rime
Despre tine, despre mine
Despre cine stă sau vine.
O poezie ce s-a vrut poveste
Cu a fost şi nu mai este.

O poezie un pic cam tristă
Cu o fată care chiar există
Cu multe piei pe care şi le scoate
Ca să rămână apoi cu toți şi toate.






După dealuri


Nu e departe. Vreo trei ore de mers întins cu mașina, asta dacă reușești să treci rapid de semaforul de la Bușteni. Dacă nu, stai și aștepți cu muntele pe mâna stângă să ajungi după dealuri, printre case și pajiști, printre flori de câmp și garduri în spatele cărora viața se scurge agale, în sunet de talangă și ciripit de pițigoi.


Nu e Elveția și nici Tirolul cu ordinea și perfecțiunea lor aproape cinematografică. La noi casele se mai strică, gardurile se mai dărâmă, satele rămân părăsite, bătrânii uitați și flori ca cele de mai jos ajung să se încăpățâneze de multe ori să crească singure, din vrutul lor.


Nu degeaba îi zice Moeciu de Sus. Pentru că odată ajuns, merită să-l vezi de cât mai sus. Cu cât urci, cu atât respirația se oprește și frumusețea ți se oferă aproape pe gratis. Aproape, pentru că trebuie totuși să fii dispus să faci un pic de efort și să plătești cu o febră musculară  imagini ca cele de mai jos.




Am luat-o pieptiș, pe dealuri, apoi prin pădure, pe lângă zmeuriș și conuri de brad, trecând prin poieni și pășuni, lăsând în urmă brazi și vaci, oprindu-ne doar pentru a culege fragi și a mai face câte o poză.




După vreo două ore, am ajuns aici. Două căsuțe și încă o a treia care nu se vede în poză în mijlocul naturii. Zici că parcă ar fi locuite de Hobbiți. Camerele sunt făcute doar cu lemn, iar pe geam vezi munții, pășunile și pădurea. Atât. E de venit și de stat. Nu singur. Sau de ce nu?! Poate că tocmai asta ar trebui făcut. Cu câteva cărți. Și cu mintea golită de gânduri.


La coborâre, am luat-o prin pădure. S-a mers vreo oră și ceva. S-a mai și stat. Ba de oboseală, ba de dureri de picioare. Ba de făcut câte o poză de care, normal că nu avea chef. Dar nah, sunt încă mama și din când în când am impresia că mai pot decide. De obicei, negociez. Și uneori îmi iese. Deși privirea ei spune tot.


O să vă spun că preț de două zile am respirat. Am mers mult, am dormit bine și am gândit puțin. Ah, și am vorbit franțuzește. Amândouă. Nu una cu alta, deși mai facem și asta, ci cu o mulțime de francofoni veniți în vacanță, la Moeciu, de prin toate colțurile lumii. O ieșire reușită, aș zice.Mă rog, pour moi, ca să zic așa.
duminică, 24 iulie 2016

Preț de două vise

M-am trezit mult prea devreme. De fapt, ca să o spun pe aia dreaptă am dormit preț de două vise. În primul dintre ele, apărea tata. Știu bine ce făcea acolo, aș minți să spun că m-a surprins, având în vedere că-n vis ar fi trebuit să am vreo șaisprezece ani și el tot atât. În loc să înceapă discuții că ce caută cu mine, tata s-a mulțumit să treacă doar prin sufragerie, să se uite la noi și să tacă. M-am trezit plângând. Și nu știu dacă de dor de tata sau de dorul de sufrageria de la mama de acasă. Sau poate din altă cauză despre care nu am chef să povestesc.

Despre al doilea vis nu mai știu nimic. Era ceva cu o excursie cu grupul, undeva printr-un oraș medieval. Cred că încercam să cumpăr niște suveniruri când m-am plictisit singură de visul meu și m-am trezit. La șase și jumătate. De atunci și până acum, mi-am făcut o cafea, am pregătit niște sandviciuri pentru drum (iar plecăm), am făcut un duș, am închis două valize și m-am gândit la mare. Anul ăsta nu o văd. Eu. Doar eu. Nu intru în amănunte, nici nu contează. Dar știu că de dimineață, mi-ar fi plăcut să pot să-mi iau cana de cafea, să deschid ușa și să plec de nebună spre o plajă, singură, cu visele încă proaspete în minte. Și să stau acolo pe nisip, cu ochii în zare, cu țipetele de pescăruși în urechi și zgomotul valurilor la picioare și să mă gândesc că dacă închid ochii, poate trece tata, se uită la mine și tace. Semn că înțelege. Că mă înțelege.

În altă ordine de idei, plec la Moeciu. O să vă trimit poze cu dealuri și vaci, în timp ce-mi voi bea cafeaua cu gândul la mare și la tata.


sâmbătă, 23 iulie 2016

Fusei la Cluj

Fusei așadar și la Cluj. Corect ar fi să spun Cluuj, ca să imit un pic accentul cântat de prin partea locului. De plăcut, mi-o plăcut, chiar dacă o fost pe fugă. De spus, nu prea am ce. M-am plimbat ca tot turistul prin oraș, am făcut niște poze cu telefonul mobil, am ajuns să știu niște cârciumi și m-am întors. Un fel de vacanță pe repede-nainte despre care las niște poze să povestească un pic.

Dacă ajungeți la Cluj, o idee ar fi să urcați pe dealul Cetățuia de unde puteți avea o panoramă asupra orașului, după cum vedeți mai jos sau, după caz, vârstă sau chef, puteți sta și bea o cafea la una din cele două terase din zonă sau alerga și da pe tobogane la locul de joacă special amenajat. E frumos, merită efortul de a urca până acolo și ca să profitați din plin de experiență trebuie musai să fie vreme bună.



Ca majoritatea orașelor transilvănene, Clujul este la rându-i plin de spații ascunse privirilor. Așa că atunci când mergeți pe străzi, mai ales în centru, fiți cu ochii-n patru. Nu se știe niciodată ce poate să se ascundă în spatele unor porți.


Nu pot să spun că sunt efectiv pasionată de flori, dar cu o astfel de imagine în minte m-am trezit gândindu-mă la florăriile cochete din orășelele italienești sau franțuzești. Mi-a părut sincer rău că nu ar fi avut rost să intru și să cumpăr ceva. Măcar un ghiveci mic. Un ghivecel.


Dacă piețele centrale cu clădirile lor impunătoare te duc cu gândul la Viena sau Budapesta, casele de pe malul Someșului și-n general cele din centrul vechi spun parcă povești cu "a fost odată".


Picioarele din poză nu sunt cunoscute. Dar vorbesc de la sine: cald, vară, lene, timp. Să ne bucurăm, așadar de parcul Simion Bărnuțiu.


În Cluj, poate mai mult decât în alte părți, am fost atrasă de acoperișuri. Nu neapărat de numărul lor, ci de felul în care se suprapun, se înșiruie, se amestecă și deși nu par a avea nicio legătură unele cu altele- nici la stil, nici la epocă- construiesc o imagine a unui oraș în armonie cu el însuși. În cazul de față turla de la Biserica reformată-calvină se așează nepăsătoare peste acoperișul de tablă dintr-o gospodărie și peste cel prăbușit al unei case dărăpănate.


Normal că acolo unde este o fântână arteziană, va fi întotdeauna și un copil obligat de vreun adult să stea cuminte, să nu se ude. În spate se vede clădirea Teatrului național.


V-am zis că am fost surprinsă de cochetăria florăriilor din Cluj.


...și de cea a balcoanelor din clădirile vechi. Trebuie să fie fain să bei cafeaua acolo.


L-am zărit pentru că de oboseală, pândeam și eu același loc în care să mă odihnesc un pic. I l-am cedat că părea mai stors de vlagă decât mine.


Și iar balcoane. De data asta cu flori cu tot deasupra unei terase din Centrul vechi unde cafeaua era bună și muzica excelentă. Și aveau bere Guinness.


La Camino (așa se numește terasa de mai jos), chiar în piața Muzeului, se mănâncă extraordinar de bine, mai ales dacă sunteți d-ăștia ca mine cu mai puțină carne și cât mai multe legume. Vă recomand zacusca mediteraneană și pastele cu sos de roșii și vinete.


V-aș mai duce încă o dată până la Cetățuie să vă arăt poza de mai jos. Pentru lumină și pentru stare. Și pentru că dacă nu aveți chef să urcați până în vârful dealului și rămâneți la poalele lui, vă recomand un local vegetarian excelent și cu prețuri ok: Samsara.


Și iar  acoperișuri. De data asta cu aer vienez. După cum puteți observa, avem două acoperișuri identice. De fapt, e vorba de două clădiri în oglindă construite în secolul XIX și considerate la momentul respectiv ca fiind cele mai elegante din oraș.


La final, ce să vă mai spun?  Că zboară Blue Air-ul până acolo, că biletele sunt ieftine dacă le iei din timp, că zborul durează 45 de minute. Că pe lângă ce ați văzut în poze, mai sunt și alte locuri de vizitat: Grădina Botanică ar fi pe listă. Plus multe catedrale și biserici. Dar pe astea le găsiți în toate ghidurile.  Că dacă ajungeți în zonă, să mergeți într-o zi să mâncați la Hanul dacilor.  Excelentă mâncarea! Și că, în concluzie, mi-o plăcut. No, cam asta e. Servus!
marți, 19 iulie 2016

Niște cuvinte buchet

Mă uit la ea cum stă lipită de ușă, strângându-se singură în brațe ca și cum ar vrea să-și țină cât mai aproape de corp rochia cu flori mari și galbene. Galbene ca părul ei. E blondă, cu breton și cu doi ochi adânci și căprui din care curg liniștite lacrimi. Plânge atât de încet, ca și cum ar face-o pentru sine, ca și cum ar fi în gând, pe șoptite, să nu care cumva să supere sau să deranjeze. Din când în când aruncă câte o privire de căprioara rănită pe patul de după ușă. Nu văd cine e acolo. Doar o voce bătrână care spune încet și obsesiv mă doare. Iese un doctor, intră un altul. Acolo, înăuntru, doare. Iar ea pare că-și udă cu lacrimi florile de pe rochie. Nimeni nu o vede. Din când în când, asemeni unui copil singur și necăjit, își trage nasul și își șterge cu palmele obrajii înroșiți.
- Hai, nu mai plângeți! Vă rog eu!

Se uită la mine și parcă nu-i vine să creadă că în afara de vocea bunicii pe care iată, o doare, mai există și alte glasuri în încăpere. Aproape că o pot vedea cum ia cuvintele, cum se uită nedumerită la ele, cum le strânge la piept, mirându-se de fiecare în parte: sunt pentru mine? Toate?
Și atunci, exact când dau și eu să plec, să trec printre halatele albe ca să ies afară, la lumină, simt o mână mică și umedă de lacrimi care mă ține preț de două secunde doar ca să-mi spună aveți grijă de dumneavoastră. Și fără să vreau, îmi aduc aminte de ziua când am decis să spun eu prima te iubesc ca să-l aud apoi și pe el spunându-mi-o. Doar pentru că aveam atâta nevoie și el nu avea atât de mult curaj. Între timp, nevoile mele au rămas aceleași. Cât despre curaj...uneori e suficient să iei niște cuvinte, să le faci buchet și să le oferi cadou. Și curajul vine, ascuns într-o mână mică și umedă de lacrimi. Doar să ți-l iei.

luni, 18 iulie 2016

La sagesse

Mă emoționează când văd atât de multă înțelepciunea din partea ta.
Ca și cum ai sta cocoțat pe ceva
Și ai revărsa asupra mea valuri de sentimente suferind de complexe de superioritate.
Mă emoționează când văd cum te-ai gândit la toate.
 Mă uit cât de bine îți stă acolo sus, deasupra tuturor
Acolo sus, deasupra gândurilor,
deasupra mea,
deasupra alteia.
Să știi că emoția pe care-o simt este de cea mai bună calitate
Nu se șifonează și rezistă la spălări repetate
Nu necesită niciun fel de îngrijiri speciale
Este emoție pură-n picioarele goale.
Dar nici măcar ea nu mă poate emoționa
Cum o faci tu cu înțelepciunea ta.
 Și tot uitându-mă în sus, la tine
Am început să mă iubesc din nou pe mine.

Intelepciunea pământului- Constantin Brancusi

miercuri, 13 iulie 2016

Iulie

Vară. Zăduf. Soarele pare că se topește și se scurge peste oraș. Aerul e atât de jos încât are greutatea  unui  cearceaf pe care tot dai să-l ridici, doar-doar ajungi până la urmă să și respiri sub el. Iulie umple străzile de buchete de floarea soarelui, de coșuri cu levănțică, de unghii date cu lac, de șlapi, bermude, tricouri cu scris și miros de plastic încins. Așa miroase părul copilei mele după o zi de stat în piscină. Așa mirosea marea din copilăria mea. A porumb fiert și a plastic uitat în soare. Miros de bazar când o porneam de una singură pe ulița de la 2 Mai să mă duc să-mi cumpăr pinguinul gonflabil din fiecare vară, cel din care urma să-mi fac cel mai bun prieten până când inevitabil venea ziua când se dezumfla și pierea. Dar asta se întâmpla deja toamna târziu, când de pe străzi plecaseră de ceva vreme maiourile cu bretele și pălăriile, coșurile cu piersici, grămezile de pepeni, tuberozele, înghețatele și papucii.

Iulie scoate din case și din oameni instincte primare. Ai zice că de la căldură vor începe să se miște cu încetinitorul. Aș! În partea asta de lume, vara se trăiește, își arată toate părțile ca și cum câteva săptămâni pe an avem cu toții voie și nevoie să fim indecenți și impudici. Înmuiate de căldură, trotuarele se transformă în tarabe ambulante pe care stau cu burta în sus roșiile și castraveții laolaltă cu legăturile de leuștean și frunzele de țelină. Pe căldură, gândim în zile de concediu, porții de salată de vinete și grătare în curtea de la țară. Vara, Bucureștiul pare că se mută în provincie. Pleacă în vacanță la bunici. Își ia adio de la norme și reguli și dintr-o dată, se întinde cât îl țin curelele, cască zgomotos, își dă jos cămașa și așa la bustul gol, în șlapi și cu un ziar se așează pe o bancă în fața blocului și așteaptă să treacă zăduful. Merge și o bere. Chiar mai multe.

Uneori, cât orașul se coace în soare, mai vezi câte vreun locuitor de-al său mai bătrân și mai singur, din ăla de toamna tot stă prin fața bisericii,  că își ia o bancă doar pentru el, își așează un chiștoc după ureche și zdrobește de asfalt un pepene roșu. Apoi, cu el la picioare, își va tot băga mâna-n el și apoi mâna-n gură, molfăind mulțumit la zilele de iulie cum o făcea pe vremuri, la el, la țară. După ce lângă bancă va mai fi rămas doar coaja goală și sâmburii scuipați printre dinți, o să-și aprindă chiștocul și o să stea să se uite la lume. Și o să se bucure că e cald, că vara-i încă lungă și pepenii s-au făcut cum trebuie. Și ce bine că ăștia de la primărie s-au gândit să pună bănci în fața blocurilor. Ce bine!


marți, 12 iulie 2016

Marți seară cu Beth Hart

De fapt nu ar trebui să fie nicio poveste. N-ar trebui să fie nimic. Doar un click și o melodie care-mi place mie. Dar știu că nu e ușor să vă fac s-o ascultați pur și simplu pentru că îmi place mie, doar pentru că am dat peste ea într-o marți seara în timp ce beam un ceai de sunătoare și nu făceam mare lucru. Așa că o să vă spun o poveste, cât să vreți să porniți melodia ca și muzică de fond. Nici nu știu sincer ce să inventez acum, pe cine să arunc pe scenă și să sfâșii apoi cu cuvinte care să se potrivească cu vocea din cântec. Ar putea fi oricine, oricare dintre noi, dintre voi, în orice zi din an. Aș putea fi chiar eu dacă m-aș simți în stare, în seara asta de marți, să mă sacrific pentru a vă face să ascultați o melodie. Aș putea să vă povestesc anumite lucruri despre mine care sigur v-ar face să dați click, aș putea să născocesc povești și trecut, aș putea să vă spun ce sunt pe cale să fac mai încolo sau dimpotrivă, aș putea să vă spun cum noaptea mă fac ghem uneori ca să nu mă găsească gândurile.
Sau la fel de bine, aș putea să fiu sinceră și să recunosc că nu am nimic să vă spun. Că pur și simplu am găsit o melodie care a făcut valuri în ceaiul meu de sunătoare și-n mintea mea de marți seară și că mi-ar plăcea s-o ascultați cu mine. Pentru că atunci când începe, dar mai ales când continuă, are nevoie de poveste. Nu contează cu cine sau despre cine. Ar putea fi oricare dintre noi, dintre voi, în orice zi din an. Aș putea fi chiar eu, dacă m-aș simți în stare. Dar nu mă simt.




luni, 11 iulie 2016

Jumătate de zi

Sunt o fire complicată. O știu, mi s-a mai spus.
Când te uiți în mintea mea, totul e cu fundu-n sus.
În general petrec cam jumătate de zi cu gândurile mele
Le înnod și le deznod și mă joc cu ele.

Cealaltă jumătate de zi prefer să stau. Și să mă mir
că mai pot, că mai sunt, că mai respir.
Când nu e nimeni să stea cu ochii pe mine
Îmi fac din gânduri vitamine.
Cică ar face bine la imunitate.
Habar n-am, tot ce se poate.
Deși nu simt nicio schimbare
Deși mă dor la fel de tare
Le dizolv în fiecare dimineață
Într-un pic de apă cu gheață.
Oricum, nu cred să folosească la ceva
Le înnod și le deznod și le las așa 
În parte și-împreună
În fiecare zi din lună.

Să știi că mare lucru nu poți înțelege din mine
Decât că-s plină de gânduri și de vitamine.
Și doar din când în când
... de-un pic de tine.



duminică, 10 iulie 2016

Bumbac sută la sută

Nu era doar o fustă neagră și lungă. Era fusta mea cea neagră și cea lungă, aia cu F mare, the one and only,  primită de mama de la cineva din Germania, la câțiva ani după revoluție, pe vremea când încă ne căutam haine la tarabele din Romană și prin Pavilionul H. Așa că fusta asta lungă până-n pământ pe care am decis să o purtăm cu rândul până când i-am spus într-o seară "auzi, știi ce, lasă-mi-o mie până mă plictisesc de ea, că tu mi-o lărgești prea tare", mi-a devenit în scurt timp o a doua piele. Cea sub care puteam să ascund totul: picioarele, fundul, gleznele, gândurile, spaimele, ura și tristețea. Și chiar pe mine. Sigur, ea nu putea să ducă de una singură toată masca și prefăcătoria de adolescentă. Era nevoie și de o pereche de bocanci din ăia grosolani de armată, plus un tricou la fel de negru și de lăbărțat pe care să scrie cu litere de o șchioapă "merde", mai pe românește "căcat" și de niște dungi sănătoase de dermatograf de jur împrejurul ochilor ce păreau că-și țin deja albastrul doar pentru ei, lăsându-i pe ceilalți să vadă doar două cratere negre cu aer zeflemitor și atotștiutor.

Pentru că la vârsta aia de șaptesprezece- optsprezece ani tot ce simțeam era că doar eu aveam dreptate, că știam totul și totuși, făceam pe mine de frică. Atât de tare, încât am decis să păstrez fusta cea lungă și neagră, bocancii și tricoul inclusiv pe plajă, la Costinești, când ziua începea cu un răsărit văzut în direct, asezonat cu o țigară lungă și mentolată lângă un păhărel de plastic cu votcă amestecat cu suc de kiwi. O poșircă îngrozitoare care mă ardea pe stomac, dar mă făcea să mă simt suficient de neînțeleasă și de diferită încât să-mi pot permite fel de fel de extravaganțe; ca de exemplu, să umblu cu limba de la Rolling Stones pictată cu ruj pe obraz, să nu ies deloc pe plajă cât stăteam la mare, mai puțin pentru răsărituri și să îmi păstrez toată energia pentru serile din discotecă care se lăsau de obicei cu câte o cucerire îndoielnică atât de diferită de ceea ce îmi doream, încât după primul blues și prima strângere de mână ajungeam să-mi repet cu și mai multă îndârjire mesajul de pe tricou "merde, merde" sau, vorba aia "căcat, căcat".

Dar nimic din toate astea  nu se vedea de sub fusta mea cea neagră și cea lungă. Doar acolo îmi păstram țipătul și spaimele, alături de gleznele prea groase și fundul prea mare. În rest, preferam să arunc către cei din jur o privire îngroșată de dermatograf care să descurajeze eventualele glume cu blonde, conferindu-mi în același timp un aer suficient de interesant încât să-ți dorești să vorbești cu mine, măcar să afli ce-i cu limba aia de pe obrazul meu sau ce înseamnă scrisul de pe tricou. Sigur, asta dacă nu ai fi fost curios să știi de ce ies pe plajă în bocanci și cu ditamai fusta pe mine. Oricum nu ți-aș fi putut răspunde la astfel de întrebări. Pentru că astfel de întrebări nu se pun. Ele se ascund de obicei sub poalele vreunei fuste lungi și negre de care, într-o bună zi, constați că te-ai plictisit și că poți liniștită să o dai jos pentru că oricum era suficient de transparentă încât ți se vedeau și gleznele și fundul și picioarele și spaimele și ura și tristețea.

Au trecut mai bine de douăzeci de ani de când am renunțat la fusta cea neagră și cea lungă, la bocancii de armată, la limba desenată pe obraz și la votca cu kiwi. Între timp, am răspuns la niște întrebări, mi-am schimbat machiajul, am învățat eu însămi bancuri cu blonde, am ajuns să ies pe plajă în costum de baie fără să-mi pese de gleznele groase și de fundul mare. Doar câteva spaime am mai păstrat. Și o urmă de țipăt. O păstrez bine, sub tricoul negru și lăbărțat pe care scrie merde, mai pe românește căcat. Cică poartă noroc. Dacă nu, asta e. Măcar e un tricou bun. Bumbac sută la sută. Made in France. Încă-l mai am. Îmi place să-l știu acolo când simt că fac pe mine de frică.






vineri, 8 iulie 2016

Frivolități

În ultimul timp, am observat o serie de schimbări de gusturi şi obiceiuri în ceea ce mă priveşte. Habar nu am dacă vă interesează să aflaţi lucruri de genul ăsta, dar cum e blogul meu, vi le povestesc oricum.

1. Am prins încredere în mine suficientă cât să-mi permită să iau decizii de una singură fără nevoia de validare. Concret, sunt la a treia plată importantă on line şi nu am cerut sfaturi şi păreri.
2. Mi-am redescoperit prietenele. Ştiţi voi, alea foarte bune pe care ajungi să le sacrifici când te măriți, dar mai ales când faci copii înaintea lor. 
3. Exact ca acum douăzeci şi ceva de ani, am ajuns să stau cu căştile în urechi şi să mă bucur de locurile unde mă duce muzica. Care muzică este...of course, d-aia cu r graseiat şi accente pe e.
4. Imi place să petrec timp cu mine. Nu mă plictisesc.
5. M-am reapucat de scris poezii. Şi-mi face bine. Mie, cel puțin.
6. M-am lăsat de fumat. De patru luni.
7. Am descoperit că-mi place quiche cu camembert şi sparanghel, rața pe varză şi păstrãv la cuptor cu vin şi capere.
8. Ana creşte foarte repede.
9. Am slăbit.
10. M-am reapucat de citit în francezã. 
11. Mi-e dor să merg la un concert. Din păcate, Zaz a preferat Bulgaria.
12. Imi place la fel de mult să merg pe jos. 
13. Mai nou îmi place să merg la mall. E aproape, sunt reduceri şi am şi slăbit, dar asta am mai spus.
14. Mă cam lasă memoria.
15. Dorm puțin. Dar nu mă resimt.
16. Sunt optimistă şi mă gândesc că totul vine din cap şi din felul în care vrem să vedem lucrurile.
17. Vreau să nu am regrete. 
18. Nu mă mai chinui singură să caut certitudini. Nu cred că există.
19. Am ajuns să reuşesc să trăiesc aici şi acum. Dacă ziua are 24 de ore, să profităm de cât mai multe dintre ele, zic!
20. Mi-e dor de Paris. In continuare.








joi, 7 iulie 2016

Ce făceam eu la 15 ani

Poeziile asta le-am găsit într-un caiet rătăcit de pe la mama, de pe acasă. Știu doar că aveam cincisprezece ani când le-am scris. Așa că, iertare. Sau poate nu. Voi să spuneți, că eu poezii mai am. Și dacă nu, mai fac.

Fără cruce

Într-un ou de pinguin
Sunt clocită la căldură.
Sunt și albi și beduini
Și palmieri legați la gură.

Caravane de noroi
Printre sfinți făcuți statuie
Oul meu de păsăroi
Cu căldură de gutuie.

E un schit de doamne-iartă
Cu altar din coji de ou
Și cu zâmbet de femeie
Despărțit de un ecou.

Iar Hristos de pe la Poli
Înspre eul meu se duce
Bâjbâind în rugăciune
Ca Isus fără de cruce.



***

Despre Trilogie

Calul Troian- pierdut pe bulevarde
Și mama sa
Troiana
Strigându-l pe numele lui cel mic:
calule!
Și noi
Întorcându-ne capetele
și nechezând
a iarbă
de parcă ne-am fi rătăcit.
Tropa, tropa, tropa, tropa.

E iarnă și tot orașul:
o herghelie de troiene.




miercuri, 6 iulie 2016

Eu doar cosesc pietrele

Eu nu fac altceva
Decât să cosesc pietrele.
Din când în când
Mi se face frică de moarte
Și atunci aș vrea să fiu și eu o piatră.
E foarte plăcut să cosești pietrele
E ca și cum ai tăia unghiile pământului.
Iar când nu mai sunt unghii
Începi să-ți tai piciorul.
Il tai și pe el
Când vezi că, de fapt,
Doar încearcă să unească unghiile mâinilor
Cu cele ale picioarelor
Și așa mai departe
Până ajungi la inimă.
 Aici te oprești să respiri
Și te gândești:
s-o tai, să n-o tai
s-o tai, să n-o tai...

marți, 5 iulie 2016

Din avantajele de a avea fată


  • Poţi să-i pui cercei, dacă vrei. Noi nu am vrut, aşa că, păstrând tradiţia în familie, şi ea, ca şi mine, are urechile intacte
  • Întotdeauna hainele de fete sunt mai multe, mai diverse, mai ofertante şi de obicei  mai scumpe. Întotdeauna mamele de fete se enervează mai rău când copilul dă mâncarea pe el
  • De obicei, îşi lasă părul lung şi poţi să te joci cu el şi să-i faci diverse coafuri. Zic de obicei pentru că există şi excepţii care se doresc cu el scurt. Cum e a mea. Mă rog, la unsprezece ani e mai scurt la spate şi mai lung în laterale. Şi uneori cu şuviţe verzi. Aşa s-a cerut, profitând de vacanţă.
  • Pe măsură ce creşte, plânge mai uşor, dar ştii de ce plânge. La o adică, poţi profita de asta şi plânge şi tu alături de ea în semn de solidaritate.
  • Hainele mici- ale tale, of course- nu mai trebuie date, ci sunt păstrate în dulap până când copila va fi suficient de mare ca să-ţi spună hai, măi mamă, fii serioasă, cum să pun porcăria asta demodată pe mine?
  • Ii place la mall şi la cumpărături. Sigur, doar că de fiecare dată trebuie musai să-i cumperi şi ei ceva, asta dacă nu ajungi să-i cumperi doar ei ceva
  • Ascultă muzică şi se uită la videoclipuri încercând să imite mişcările. În sfârşit poţi profita de ocazie să dansezi şi tu prin casă până când întâlneşti privirile dezaprobatoare ale fetiţei care simte că până şi-n sufrageria personală mama riscă să o facă de râs. Aşa că ori te potoleşti, ori se duce la ea în cameră cu muzică cu tot.
  • Puteţi vorbi despre băieţi. Ba chiar puteţi să vă uitaţi împreună după ei, comentând şi glumind. Aici nu am nimic rău de comentat. Asta chiar e un avantaj.
  • Când vă certaţi, ştiţi foarte bine cum va reacţiona. Asta ajută doar ca să cedaţi prima pentru că altfel vă aşteaptă nişte suspine, uşi trântite urmate de câţiva de nimeni nu mă înţelege în casa asta
  • Poate semăna foarte bine cu voi. Aşa încât lumea să-i spună mvaaai, parcă ai fi mama ta când era mică! ceea ce o să o scoată invariabil de minţi
  • De regulă, fetele sunt mai caline, mai ordonate şi mai liniştite decât băieţii. De obicei. Nu e cazul alei mele.
  • Când se vor face mari, nu vor să se facă nici astronauţi, nici pompieri, nici agenţi secreţi. Din păcate, multe vor vrea să se facă foto model, moment în care multe ne-am fi dorit băieţi.
  • Când se îndrăgostesc, afli repede. Tu, toate prietenele ei, toate rudele, ale voastre şi ale băiatului cu pricina. Degeaba îi spui că nu e în regulă, va vrea să se convingă singură. 
  • Puteţi vorbi mult la telefon una cu alta. Doar că nu cu dumneavoastră va vrea ea să vorbească. Puteţi face aşadar economie la minute.
Las lista deschisă şi invitaţia de a o completa.

sursa foto aici



luni, 4 iulie 2016

Din când în când

Imi place de ea din ce în ce mai tare. Nu doar pentru că e a mea, ci pentru că mi se pare mie că are potenţial de viitoare gagică mişto. Am ieşit şi noi, ca fetele, vineri seară, la mall, să-i cumpăr un costum de baie. Şi cum ne tot fâţâiam noi printre desuuri, numai ce începe infanta să se lamenteze că ea e în vacanţă şi că iată, mâine e sâmbătă şi noi nu facem nimic şi vezi, doamne, ce jale şi ce zbucium. Deja o vedeam unde bate.
- Şi cam ce ai vrea tu să facem?
- Păi, o d-aia de-a ta?
- Adică, trezit în zori, mers la gară şi luat tren?
În câteva minute, aveam în faţa ochilor cea mai fericită faţă din lume.

Pe la unsprezece seara, după o ultimă cafea la mall- în cazul meu şi un foietaj cu caise- în cazul ei, ne-am retras în apartamentele noastre, am aruncat într-un rucsac o cremă de soare, două mere, o sticlă cu apă şi portofelul şi am decis să ne îmbarcăm a doua zi pentru Sinaia.

Îmi place că se ajunge simplu şi repede. Că e tren privat la 9h20 şi că biletele sunt la jumătate de preţ faţă de CFR şi ai şi tonomat de cafea şi wifi. Îmi place că atunci când te dai jos în gară, la Sinaia, lumea pare că începe să se coloreze în verde. Îmi place că Ana merge mult şi fără mâţâieli, aşa că o luăm la pas, cu muntele în faţă, către Cumpătu, ca să bea mama o bere pe terasă la Kuib şi copila o limonadă. Îmi place la Kuib pentru că au loc de joacă şi că miroase a pământ reavăn şi a amintiri. Aici mi-am lăsat eu o bună parte din copilărie. Printre tufe de mure şi conuri de brad, printre scriitori şi actori, printre trigoane cu cremă de vanilie şi bezele cu ciocolată, printre drumuri pe dealuri, până la Tanti Mimi să luăm lapte şi partide de macao jucate vara, pe ploaie; aici, la Cumpătu, am crescut eu dimpreună cu mulţi alţi copii de actori, scriitori, compozitori, poeţi, dansatori, regizori. Să-i numim artişti şi să trecem mai departe.

Cu Ana, am decis să o iau spre pădure, la râu, unde nu există bucurie mai mare decât să-l traverseze încoace şi încolo, sărind pe pietre. Credeţi că a ajutat la ceva să tot spun nu, nu pe acoloooo! Aşadar, la nici zece minute de ajuns pe malul apei, infanta scotea o şosetă leoarcă dintr-un pantof jilav în care a sfârşit prin a băga piciorul gol. Noroc că nu i-am făcut scandal pentru că nici cinci minute mai încolo, cine credeţi că storcea o şosetă udă din pantoful şi mai ud? Of course, je care alunecasem la rându-mi de pe un buştean direct în pârâu. Acestea fiind zise şi făcute, am decis să lăsăm pădurea în urmă şi să o luăm la pas către Sinaia, să ne dăm cu trenuleţul. Pe drum, am făcut un concurs de aruncat cu pietre în Prahova, de pe un pod şi ne-am fugărit şi bătut cu nişte frunze de brusture. Nu mă întrebaţi de ce, eu le-am cules, dar Ana a început şi a dat prima.

Dacă ajungeţi în Sinaia şi vreţi să vă daţi cu trenuleţul, să ştiţi că indiferent de ce scrie pe panou şi de ce vă spune şoferul, drăcovenia nu se pune în mişcare decât atunci când se umple. Aşa că în loc de 25 de minute de aşteptat, am stat spre 45. Nu ştiu dacă a meritat sau nu aşteptarea, dar noi ne-am distrat pe drumul către Peleş- căci acolo ne-am dus- făcând cu mâna tuturor celor pe lângă care treceam. Cei mai simpatici erau copiii flancaţi de ambii părinţi, fiecare ţinând odrasla de câte o mână timp în care aceasta se zbătea să scape din strânsoare ca să poate să ne răspundă la salut.

E frumos la Sinaia. De fapt, e frumos cu Ana. Îmi place că râdem mult împreună. Îmi place chiar şi când se ceartă cu mine şi dă ochii peste cap semn că are şi ea păreri. Îmi place că ştie drumuri şi gări şi să citească mersul trenurilor. Îmi place că la întoarcere când a adormit răpusă în tren, avea iarăşi faţă de copil mic. Îmi place că vrea încă să fie cu mine şi că îmi spune ştii eşti cea mai tare mamă, atunci când nu mă baţi la cap. Şi recunosc că-mi place să o mai bat la cap. Dar nah, nu sunt perfectă. Sau poate doar puţin. Din când în când.






Inăutru

Talpa mea sângerează
Le Manoir Colimaçon, sursa foto aici
De atâta piatră.
Mă prăbușesc în ochiul
Incapabil de sferă.
Învăț taina iepurelui
Rozător de frunză,
Taina calului
Tropotitor de sânge,
Taina melcului
Ce se retrage în sine.


duminică, 3 iulie 2016

În turn

Ceasul bate pe-ndelete
Rajabai Clock Tower
În perete.

Iar secundele fecunde
Și cu panglici și cu funde
Mi se par niște moșnegi
Plini de negi.

Doar în turn mai bate ora
Spânzurată-n vârf de limbă
Timpul stă lipit de ceas
Și se plimbă.

Iară după ora două
Timpul a-nceput să plouă.




Niște gânduri

Mă gândesc să nu mă mai gândesc la tine
Mă gândesc să te înlocuiesc cu altceva
One hundred years of solitude by Xia Meimei sursa foto aici
Cu o carte sau cu o prăjitură
Cu o partidă de tenis pe zgură.
Cu apa din duș sau cu o baie cu spume
Sau cu ieșitul în oraș, cu lume.
Cu un serial la televizor
Cu statul în trafic, la semafor.
Cu o halbă de bere Ciuc
Cu o postare la mine, pe facebook.

Mă gândesc că mă gândesc prea des la tine
Și cred serios că-ncep să obosesc
Așa că nu te supăra pe mine
Dar o să vrea să te înlocuiesc
Cu o mie și unul de lucruri banale;
Doar atât te rog, să nu-mi stai în cale!
Tu stai cuminte, gândește-te la mine
Și roagă-mă să mă gândesc la tine.
Pentru că să știi, chiar și obosită
Eu tot vreau să mă știu iubită.
Iubită de tine
Cum se cuvine.
vineri, 1 iulie 2016

Sufletul meu ca un balon roz

Ca și cum s-ar fi jucat. Singur. Fără nimeni care să-l supravegheze, fără nimeni care să-l țină de mână, să-l liniștească, să-l dojenească, să-i spună să fie cuminte, să nu mai alerge, să nu care cumva să se piardă. A fost de ajuns o clipă de neatenție, o secundă în care am întors capul ca el să plece, să deschidă poarta și să iasă singur în stradă. Și ce dacă noroiul se lipește de el, și ce dacă din cer curge ploaie și el nu știe să se adăpostească? El a fugit. De acasă. De la mine. Nici măcar nu a cerut voie, a plecat pur și simplu zâmbind în sinea lui, valsând deasupra a tot ceea ce altădată îl liniștea. Un, doi, trei, un, doi, trei și tot așa, deasupra lumii, un vals în trei timpi cu el care se strânge singur în brațe pentru că acum știe cel mai bine când și cum să se strângă în brațe.

Mă uit în sus doar, doar îi dau de urmă, doar, doar, îi văd dâra lăsată pe cer asemeni unei tălpi de nor  care se compune și descompune în ritmul imaginației celui ce privește. Dar nu în sus a luat-o el. Nu de cer și de spațiu are acum nevoie. Ci de loc strâmt și îngust ca o îmbrățișare. A fugit de la petrecere. A fugit tocmai când era îmbrăcat cum se cuvine, tot în roz, ca o dovadă evidentă de feminitate. Era atât de multă lume adunată în jurul meu, oameni care vorbeau, care gesticulau, care întrebau și cum e, ce mai faci, totul bine, dar cum s-a întâmplat, dar ce ai simțit, dar de ce, dar ce vei face, încât s-a speriat. Sau poate doar s-a plictisit. Sau a obosit să tot stea într-un colț, cu o farfurie cu fursecuri în față și fără nimeni care să-l invite la dans. Un, doi, trei, un, doi, trei și tot așa, un vals în trei timpi în care lumea se învârte în cerc și el stă pe loc atât de roz încât pare mai degrabă un semn de boală, decât o dovadă de feminitate.

Cred că a profitat de o clipă de neatenție când toată lumea valsa și vorbea laolaltă, în propoziții scurte, interogative, ca să deschidă poarta și să iasă afară. Nu știu când mi-am dat seama că lipsește. Cred că atunci când s-a terminat dansul și, căutându-l din priviri, am văzut în locul lui, doar farfuria cu firimituri. Am ieșit în stradă, am fugit după el, cu ochii în sus, spre cer, sperând că undeva îi voi zări urma asemeni unei tălpi de nor. Dar nu de înalt avea el nevoie. Așa că l-am găsit pe asfalt, întins pe jos, cu capul pe pământ, printre frunze.



Ce faci, suflete?
Respir de unul singur. Mai lasă-mă.

Sufletul meu ca un balon roz a fugit de acasă. Dacă-l vedeți, să nu-l luați. Puteți însă să stați cu el. Îi plac fursecurile și valsul.



 
Copyright 2013 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes