- Crezi că viața mea e un curcubeu? Crezi că ești singura cu probleme? Te înșeli! Habar nu ai cât te înșeli!
Suntem în plină stradă și vorbele ei mă lovesc precum vânturile de toamnă. Tocmai ne întoarcem de la mall unde am fost să-și cheltuie banii primiți cadou de Paște, de la bunici. E aproape nouă seara și eu nu am apucat să mănânc, nici măcar de prânz. Dar deh, am zis să nu mai pierd vremea cu mine și să merg cu ea să-și facă plăcerea și să-și cumpere perne decorative și pătură asortată pentru camera ei. Iar acum? Acum tocmai aflu- a nu știu câta oară- că orice aș face, ea tot nemulțumită este. Si probabil așa va rămâne până când organismul ei va înțelege cum să folosească și să dozeze estrogen și progesteron. Deocamdată este un tsunami care mă surprinde de fiecare dată, îmi pune palma la gură și mă asurzește ba cu zgomotul furiilor pre-adolescentine, ba cu cel al tăcerilor însoțite de lacrimi.

De când Ana a crescut și dă cu capul de poarta adolescenței, am reușit să învăț două lucruri: să respir și să tac. Uneori uit și atunci intru într-un joc al emoțiilor de unde ieșim amândouă epuizate. E crudă, lovește exact unde doare, te face să spui lucruri pe negândite pe care apoi ți le reproșează, îți aduce aminte non stop că prietenii ei sunt mult mai importanți decât tine, dar că asta nu înseamnă că te poți desprinde și pleca. Uneori copilăria i se întoarce brusc și atunci o văd iarăși mică, bună de iubit, de luat în brațe, blândă și cuminte. Două minute mai târziu, mi se zbate în brațe încercând parcă să scape de propria-i zbaterea interioară. Țipă mult. Se răstește, se revoltă, mă ceartă sau mă ignoră, după cum i se năzare. Apoi, exact ca-n filmele de groază când spiritul cel rău părăsește trupul gazdă, se prăbușește într-un colț și plânge pentru că " nu știu de ce mă port așa, mami".
- Știu că e greu. Ințeleg tot. Am trecut și eu prin asta. Imi aduc aminte cum e să te simți trist, singur și fără rost, chiar și fără niciun motiv. Dar, Ana, indiferent cât de greu e, nu-ți permit să-mi vorbești pe tonul ăsta. Ține minte: îți accept tristețea și brațele mele îți stau la dispoziție, dar nu-ți tolerez obrăznicia.

Așa că, atunci când cu mâinile goale de sacoșe (pentru că eu căram punga ei cu perne și pătură) s-a pus pe gesticulat în plină stradă și pe țipat că viața ei e paralelă cu fericirea, am decis să-i dau dreptate. I-am pasat sacoșele, am luat-o înainte pe alee, am ajuns acasă, am lăsat-o să-și spele singură vasele (știu că așa ar trebui să facă oricum, dar din experiența personală, o va face cu vârf și îndesat la casa ei) și m-am retras în dormitor, cu o carte. La urma urmei, dacă oricum e tristă, ce rost are să mă dau peste cap să o duc la shopping, la filme, în vacanță, în Herăstrău, la pizza, în vizite, la librării și cofetării? Nu mai bine stau eu liniștită, în vârful patului și mă ocup de mine? Ii spun și ei asta, o oră mai târziu, când, îngrijorată de tăcerea mea, vine să tatoneze terenul.
- Adică vrei să nu mă mai bagi în seamă? Daaa? Asta vrei? Să-ți ignori propriul copil? Dă să plângă iarăși.
- Nu, draga mea. Voi continua să te bag în seamă, să te iubesc și să am grijă de tine, dar fără să încerc să te distrez cu orice preț. Pentru că oricum nu contează. In plus, eu nu pot să fiu drăgăstoasă și plină de afecțiune cu cineva care îmi vorbește în doi peri și mă pune la punct. Stiu, e greu, dar așa sunt eu.

Mă uit la ea. Iși frământă mâinile și se vede cum vorbele dau să iasă afară odată cu lacrimile. Imi aduc aminte de mine. Știu bine ce e acolo, aproape că văd cum orgoliul și dorință de a avea partea ei de dreptate se bat pe viață și pe moarte cu nevoia de a fi luată în brațe si apărată de ea însăși. Nu am nevoie să-mi ceară scuze. Aș vrea însă să înțeleagă că de ea depinde cum și ce construiește și pe interior și la exterior. Și mi-ar plăcea să fie mai blândă cu ea, că e un om bun, doar că nu suficient de crescut. Ieri, în toiul nopții, cu voce mică, încerca să mă trezească:
- Mami, mamiiii! Am visat urât!
O iau în brațe și o bag sub pătură, lângă mine. Se lipește toată. Aștept să i se domolească tremurul.
- Dacă vrei, ia-ți plapuma din camera ta și vino și dormi în patul meu.
Și a venit. Cu pătura și cu cei cinci maimuțoi cu care încă doarme. I-a luat în brațe, i-a învelit, i-a aranjat urechile unuia dintre ei și abia apoi s-a retras în vis, cu un suspin de abandon semn că poate fi și bine.

sursa foto aici