Aveam vreo cincisprezece ani când mi-am luat inima-n dinți și mi-am dat cu creionul mamei de ochi înainte să ies din casă și să mă duc la meditații, la engleză. Până atunci, ai mei mă lăsaseră să mă prostesc cu fardurile doar în casă, departe de orice posibile priviri critice. Dar țin minte cum în ziua aia cu soare blând, de toamnă, am avut pur și simplu chef să mă simt și eu mare și frumoasă. Până la urmă, era doar un pic de albastru pe pleoapa de sus pe care, în cel mai bun caz, l-ar fi remarcat profesoara de engleză. Pe vremea aia, tata era cel care mă ducea cu mașina, la meditații. Că așa era el mai liniștit că nu pățesc nimic și nici nu pierdeam vremea pe drum. Femeia stătea undeva pe la Rosetti, într-o casă cu flori în curte. Era tunsă băiețește, fuma și bea lapte. Nu cred că ar fi deranjat-o defel un pic de albastru pe pleoapa mea. Pe ea, nu. Dar pe tata, da. Stiam asta încă de când plecasem de acasă, de aceea, tot drumul am ținut capul în jos, ca să nu-mi vadă bine fața. Dar nu știu cum dumnezeu o rază de soare a intrat prin parbriz și mi s-a oprit direct pe pleoape exact când tata era cu privirea întoarsă spre dreapta. Nu mai țin minte ce a spus. Stiu doar că a tras de volan, a parcat cu scrâșnet de roți și aproape m-a dat afară din mașină. Tata nu se supăra. Tata se înfuria de-a dreptul pe orice gest care ar fi riscat la un moment dat să se transforme într-un comportament nedemn. Iar, după el, la cincisprezece ani nu aveai voie nici măcar să te prefaci că te machiezi când te duceai la școală.
Așa că mi-a țipat să mă șterg imediat, apoi a deschis portiera și mi-a zis să cobor. Stiu că am rămas singură la un colț de stradă, cu lacrimi albastre și un caiet de engleză.

Mi-am adus aminte de ziua aceea când duminică, Ana m-a văzut luându-mi o ojă și a vrut și ea una ca să se joace, în vacanță. Pe moment, am refuzat categoric pentru că, nu-i așa, subconștientul și-a învățat bine lecția din copilărie: dacă la cincisprezece ani e prea devreme, la doisprezece nici nu se pune problema. Apoi, am respirat adânc și m-am aruncat în trecut, cât de adânc am putut, ca să fac ceea ce mi-era greu și frică: să judec, să pun la îndoială comportamentul tatălui meu. Sigur că la momentul respectiv, acum aproape treizeci de ani,  m-am simțit tristă și nedreptățită- la urma urmei aveam colege care veneau machiate la școală, eu îmi dădusem doar cu un pic de fard bleu pal pe pleoape, dar nu-mi trecuse prin gând să ripostez, să-i zic tatălui meu că exagerează și că nu are dreptate. De data asta însă, am încercat activ să văd cât ar fi de nepotrivit ca Ana să-și facă unghiile. M-am gândit cât de tare m-ar deranja asta, de fapt. Și mi-am dat seama că într-adevăr, nu vreau să o las să crească înainte de vreme. Că nu mi-ar plăcea să înceapă încă de pe acum să-și strice tenul cu machiaj, să-și facă șuvițe sau tatuaje.Dar nici nu e un capăt de țară dacă într-o zi, în vacanță, o voi lăsa să-și dea cu ojă (de altfel cea pe care a ales-o are o culoare minunată- un fel de gri verzui), eventual să-și facă și niște bucle și o voi scoate apoi la o cofetărie. Poate ne vom face unghiile împreună, în aceeași culoare.

Până la urmă, nu despre ojă este vorba, ci despre dorința Anei de a crește și a-și lua porția de libertate cu care vine la pachet creșterea. Atât. Iar eu vreau să fiu lângă ea. Nu să aștepte să-ntorc capul ca să-și poată vedea de drum și să devină femeie. Si chiar dacă o să-i șterg unghiile seara, la culcare, știu sigur că la un moment dat, în viața ei, o să le povestească copiilor cum atunci când avea doisprezece ani,  mama ei a lăsat-o într-o vacanță să-și facă unghiile cu ojă verde Și stiu că-n sufletul ei o să-mi mulțumească. Pentru un plus de culoare. Pe unghii și-n viață.