- Doar cinci lei! Domnița, ia uite ce frumoase îs, numai boboci!
Fata e tânără, încă mică și așa cum stă cu brațul de narcise în dreptul feței, pare dintr-un desen animat de Disney. Pentru o secundă, mă gândesc că  nu m-ar mira dacă ar începe să cânte și să facă piruete, povestind cum în fiecare dimineață, se trezește în zori ca să vândă flori și să strângă bani pentru cine știe ce vis de-al ei. Ii iau un buchet și urc scările de la metrou, ieșind cu ochii-n soare și Dâmbovița-n față. Mă duc la mama și în drum spre casă, simt cum străzile și clădirile încep să-mi miroasă a copilărie.

Camera mea era extrem de mare, cu geamuri largi și balcon care dădea spre o curte interioară cu castan în mijloc. Așa că de Paște, eu aveam practic primăvara cu mine. Pereții începeau să se încălzească, soarele intra peste tot și făcea cercuri de lumină pe covor și pe canapeaua galbenă cu flori mari, crengile de castan începeau să se umple de frunze, iar băieții din vecini ieșeau seara să bată mingea. Imi plăcea să caut razele de soare și să mă așez exact acolo unde coborau pe pământ, să le las să-mi bată-n față și să-mi încălzească paginile din carte, făcându-mă uneori să o închid de atâta lumină și să rămân cu gândurile mele.In momentele alea îmi plimbam privirea pe o hartă a Parisului atârnată deasupra patului meu. Repetam în gând trasee, enumeram monumente, rememoram zile și oameni. Iți promit că atunci când mă fac mare o să știu Parisul la fel de bine ca și tine! Asta i-am spus atunci, în ultima zi, când sicriul încă nu coborâse cu totul și tata mai era cumva, cu mine. Ii plăcea să se joace cu imaginația și, în plin comunism când abia aveam gaze duminica dimineață ca să ne spălăm rapid pe cap, deasupra căzii, el îmi zicea cum o să mă duc eu la Paris ca să studiez la Sorbona.

Incerc să mă concentrez pe un porumbel cu mers haotic care nu pare impresionat de revenirea mea în cartier și aproape că stă să-l calc. Ridic ochii și mă trezesc în fața unei vitrine cu fel de fel de decorațiuni. Incă e prea devreme ca să fie deschis magazinul, așa că stau și-mi las privirile libere să treacă de la un obiect la altul. Printre ele: o cutie, cu încuietoare din cele care fac un clac plăcut ce oferă iluzia secretelor bine păstrate. Pe cutie, desenat, Turnul Eiffel cu un nor pufos deasupra și o bucată de Champs Elysées, undeva, în depărtare. Imi afund nasul între narcise, respir adânc și mă trezesc zâmbind. Pentru că e încă devreme și atâta timp cât cutia e încă acolo și eu aici, pur și simlu totul e încă posibil.