Mai acum câțiva ani era mică-mică, lipită toată de tine, cu mâinile împrejurul tău fără puterea de a te cuprinde cu totul, cu creștetul ridicându-ți-se cu greu peste talie, iar acum...acum îți ajunge până la umăr sau chiar mai sus, iar mâinile și le folosește mai ales pentru a bate aerul cu ele pe măsură ce-ți explică cum n-ai dreptate, nu înțelegi și-n general ești pe cale să greșești grav și iremediabil.

Cam așa arată lucrurile de la înălțimea de 150 de centimetri. Nici 12 ani și deja ne certăm pe haine. Să ne înțelegem: s-au dus vremurile când eu mergeam în magazine, căutam, alegeam, mă îmbujoram toată de mândrie doar la imaginea ei în rochița sau fustița cu pricina. Nu, am înțeles repede ideea, dovadă că mai nou fac cumpărături de la un butic bizar de pe Plevnei pe numele lui Gotica, unde se găsesc tricouri cu capete de morți și zorzoane cu diavolu' și furcile dumisale. Și totuși, din când în când, mă las și eu dusă de val și îndrăznesc să apar în fața Măriei sale cu câte o rochie sau fustă cât se poate de șuie. Ultima: Zara made in Paris, din tulle, numai bună de asortat cu tenișii roz somon de la Ecco (tenișii ei, ai mei sunt de la Deichmann de la reduceri). O ia (fusta), o ține cu două degete într-o parte, ca și cum ar fi fost ceva molipsitor și declară:
- Eu nu voi putea purta așa ceva!
- De ce, mă rog?
- Păi, trebuie să mă înțelegi. Am o imagine de protejat. Nu sunt genul ăsta de persoană.
Mă enervez.
- Dar ce-ai cu ea?
-Mama, tulle, really? Tu te-ai uitat la mine?
Până la urmă cedează și o îmbracă la o ceremonie cu colegii mei de la birou. Ocazie cu care simte că și-a făcut datoria atât față de fustă cât și față de mine și a abndonează într-un fund de dulap.

Azi de dimineață, dramoletă matinală. Am îndrăznit să-i las pe pat o rochie. O rochieeeee! Ințelegeți cât de abominabilă pot să fiu?! A apărut în sufragerie terifiată de gestul meu.
- Mamaaaa, ce e asta?
- Asta e o rochie pe care ai vrut să ți-o cumpăr și pe care nu o porți. Si nu am chef să arunc banii pe geam și nici hainele din dulap, doar pentru că acum ești în fază piele și cranii. Fă-mi și mie hatârul și pune asta pe tine!
Se îmbracă bodogănind.
- Auzi, îi zic, dar de fapt ce te deranjează la ea?
- Că nu pot să joc cum trebuie Sticluța cu otravă. Plus că eu le povestesc prietenilor de Ac/Dc și Aerosmith și cu rochița asta credibilitatea mea se duce naibii!
Dă să plângă.
- Auzi, dar dacă ți-ai pune geaca de piele peste rochie și brățara cu cap de mort, hm, ți-ai simți onoarea reperată?
- Mă lași cu geaca de piele la școală??? Ești cea mai bună mamă din lume!
Și pleacă. Mi-a trebuit o cafea mare și o oră pe facebook ca să simt că-mi revin din meciul din zori de zi. M-am bucurat că a fost remiză. Dar greu, oameni buni, greu. Vă mai povestesc, să vedeți ce vă așteaptă. 11 ani și 11 luni. Atât.