Și cum stăteam așa, în dimineața asta cu ploaie pe stradă și cer trist sprijinit parcă pe ramurile copacilor, am simțit cum în cameră intră și rămâne un miros de lumânare parfumată. Tot aerul- altfel păstrător de amintirea somnului și a așternuturilor calde, s-a umplut cu un parfum subtil de vanilie, de m-a făcut să întorc capul în toate părțile, doar-doar aș fi văzut de unde vine. De unde îmi vine.

 In jur însă, totul era static și plictisitor de imobil. Cafeaua, în cană bleu ciel, pe jumătate răcită, cu câteva firimituri de biscuiți plutind încă, la vedere (îmi place să-i înmoi în cafeaua încă fierbinte și să-i simt cum mi se topesc în gură), vaza cu cinci lalele de-acum pleoștite de căldură și bătrânețe, ceasul cu margine neagră, limbi groase și ticăit imperceptibil, cutia maro, din carton presat, plină de creioane fără vârf- nimic din toate astea nu pare să fi lăsat în cameră parfum de vanilie. Caut mai departe,  de partea cealaltă a geamului, acolo unde ploaia își vede liniștită de treaba ei, făcând grele de apă frunzele abia născute. Ies pe balcon și trag puternic aer pe gură, să-l simt cum se duce până jos, în plămâni, așa cum altădată îl trimiteam în corp cu tot cu nicotină. Dar nu. Nimic din aerul de pe lângă casa mea nu miroase a lumânare parfumată. Un vag iz de chiftele urcă până la mine și îmi aduce aminte că iată, e vineri, vine weekendul și eu nu am nimic de mâncare în frigider. Trebuie să mă duc la Carrefour. Dar atâta timp cât cana mea albastră, cu cafea, e încă pe jumătate plină, refuz să-mi ordonez gândurile în ordinea priorităților. Mai bine le las așa, să se învârtă haotic, să se lovească cap în cap, într-un du-te vino care, țin minte că a făcut-o la un moment dat, pe o astroloagă, să se minuneze de cum pot duce două vieți în paralel- una în imaginație și una de-adevăratelea.

Si totuși, mirosul ăsta blând, de vanilie, mă înnebunește. Mă face să mă plimb prin casă, din sufragerie pe balcon, de acolo, înapoi în cameră- a mea, apoi a copilului- în baie, apoi pe holuri. Ajung până la urmă să deschid ușa către vecini și să inspir aerul de pe palier:doar chiftele. Un pic arse, aș îndrăzni să spun. Probabil că vine de la ăștia de la trei- doi ingineri proiectanți, acum la pensie. Copii n-au, pisica parcă ziceau că le-a murit. Au o mașină pe care o scot din parcare o dată pe săptămână când merg la piață, la Obor. Apoi, zilele care urmează, ea gătește compulsiv și el mănâncă ca să-și ocupe gura și viața și să-i facă ei pe plac. El cică ar avea colesterol. D-ăla rău. Se plângea într-o zi, la întreținere, când pe lângă cele două hârtii de o sută de lei, mai avea în mână și o foaie de la Universitar care lăsa în jur un iz de betadină.

Inchid ușa și mă întorc la mine-n cameră. Cafeaua s-a răcit și firimiturile s-au lăsat de-acum, înecate, pe fund. Mă uit la ceas: aproape nouă. Niște nori albi și translucizi, ca o folie de plastic, acoperă cerul și-l fac să pară mai luminos. Am citit undeva că până și folia asta e nocivă. Că cică conține nu știu ce substanțe toxice, evident cancerigene. Așa că ar fi mai bine să împachetăm în hârtie sau șervețele.Ca pe vremuri când la școală, în pauză, stăteai câteva minute bune încercând să desprinzi bucățele de șervețel îmbibate de margarină, de pe sandvici. O ultimă gură de cafea. Mirosul de somn s-a ridicat spre tavan ca ceața în diminețile de decembrie. S-a oprit și ploaia. Mă duc să schimb apa la lalele, să scutur mirosul de somn din dormitor și să încetez să caut răspunsuri acolo unde nu există. Habar nu am de ce îmi miroase a lumânare parfumată. Habar nu am de unde și până unde mirosul ăsta de vanilie. Tot ce știu este că e vineri și că o să mă duc la Carrefour să iau niște carne tocată. M-am decis: o să fac chiftele.