N-am purtat cercei niciodată. Spre disperarea maică-mii care, de când mă știu, se tot uită la o casetă de bijuterii plină cu cercei lăsați de bunică-mea și se tot întreabă " cu ăștia ce o să fac?". Nici fetei mele nu i-am făcut găuri. Las' să-și facă singură, dacă o vrea! Până ajunge ea mare, cine știe ce modă mai vine și ce bucată de corp se mai găurește! Acum însă, de la o vreme, mă tot uit la cercei. Și cumpăr: ba pentru o prietenă, ba pentru alta, pentru o rudă, pentru o vecină. Imi place să-i aleg, să-i apuc cu grijă ca pe un fruct copt ținut de codiță și să-i duc cât mai aproape de lobul urechii, imaginându-mi cum mi-ar sta cu ei. Tata a fost cel care nu a vrut să mi se găurească urechile. Un obicei barbar și crud a spus și gata, nimeni nu a putut să-i schimbe părerea. Ani buni am fost mândră de urechile mele perfecte, fără cusur, neperforate. Cum îl cheamă pe băiețelul dumneavoastră? Așa era întrebat tata care nu înceta să repete :băiețelul meu e fetiță. Nici măcar mai târziu, adolescentă fiind, nu am simțit nevoia să schimb ceva. Fără cercei, cu blugi și geacă de piele, cu pantofi care să reziste la drumuri lungi și mai ales cu o strângere de mână care, de cele mai multe ori, intriga bărbații și speria femeile.
- Să nu dai mâna flască când o întinzi! O strângi cum trebuie și te uiți în ochii omului!

Tata. Așa-mi spunea. M-a avut doar pe mine. Nu tu frate, nu tu soră. Copil unic. Făcut la bătrânețe după standardele vremii. In viața unei fetițe, tatăl- atunci când există- este primul model masculin. Primul bărbat care se uită la ea. In funcție de cum o vede el, va începe și ea să lucreze la imaginea femeii ce va fi să fie. In funcție de el, va ajunge, fără să vrea, să-și caute viitorii parteneri. De multe ori, faptul că el seamănă cu tata e de ajuns pentru a fi validat. Tata m-a văzut fără cercei, cu o strângere de mână fermă, cu blugi și tricouri lălâi. Cu promisiunile întotdeauna respectate, cu temele întotdeauna făcute. Cu glume la care râdeam până ne chirceam în pat de durere de burtă, cu conversații în franceză care o înnebuneau pe bunică-mea. Ce ziceți, dom'ne acolo, că nu înțeleg nimic! Cu o hartă a Parisului care ocupă și acum, un întreg perete.

Și totuși undeva, a rămas o prințesă uitată într-un turn. N-am apucat să o cunosc prea bine. Abia dacă am zărit-o de câteva ori. De obicei, era mai tot timpul grăbită, retrasă, tăcută, caraghios de nesigură în rochiile lungi și pantofii cu toc. In loc să întindă mâna și să o strângă, lăsa privirea în jos și se juca, de cele mai multe ori, cu vreo fundă din mătase. Râdeam de ea de fiecare dată când o vedeam și o făceam să se retragă și mai tare în turnul de fildeș din adâncul meu.

Acum însă a venit vremea să o cunosc. Pentru că timpul trece și până și prințesele îmbătrânesc. Așa cum și tații mor. Iar perfecțiunea nu merită. Nici măcar când e vorba de urechi. Am hotărât să-mi fac găuri. Și apoi să cotrobăi în caseta cu bijuterii a bunicii și să probez toți cerceii. O să-i apuc cu două degete, ca pe niște fructe prea coapte, o să-i apropii, pe rând, de lobul urechii, o să-i prind acolo și o să mă joc de-a prințesa.