Prima est o carte care se citește extrem de ușor, deși subiectul este greu de digerat ca și boala de care suferă personajul și...autorul. Este vorba de Inimi cicatrizate a lui M.Blecher. Pe scurt, într-o zi, tânărul Emanuel, student la Paris, află că suferă de tuberculoză osoasă și se vede nevoit să plece la Berck unde oamenii suferinzi ca și el caută vindecare. Pentru asta, sunt supuși unei proceduri pe cât de simple, pe atât de barbare: preț de câteva luni, sunt imobilizați într-un ghips care îi va obliga să-și petreacă timpul la orizontală. Cartea, autobiografică (Max Blecher și-a descoperit boala la 19 ani și a murit zece ani mai târziu) ne aruncă direct în centrul bolii care devine personaj în sine pe parcursul întregii cărți. Atmosfera, ușor lugubră și personajele extrem de pitorești mi-au adus aminte de gustul romanelor Hortensiei Papadat Bengescu. Doar că în cazul de față, acțiunea curge fără pretenții, personajul învață practic să trăiască altfel și pe alocuri, aproape că uiți de suferința lui și te iei cu viața pe care și-o construiește de bine, de rău. Nu este deloc genul de carte de care să te apropii cu drag, cu care să te simți în siguranță. Dimpotrivă. Te răscolește, te doare și te face să scapi din când în când un "doamne- dumnezeule, ce soartă!". Dar nu reușești să o lași din mână.



A doua carte este din cu totul alt registru. Autobiografică, Băiuțeii surprinde de la început prin faptul că are doi autori: frații Filip și Matei Florian. De altfel, pe lângă recenziile foarte bune și câțiva prieteni care mi-o tot lăudaseră citește-o, bă, că o să-ți placă, recunosc că am fost împinsă înspre lecturarea ei exact de curiozitatea de a vedea cum faci să scrii o carte la patru mâini. Ei bine, simplu: povestea- copilăria a doi frați în anii 1980- se construiește din două puncte de vedere. Practic, cei doi își pasează acțiunea, își iau vorba din gură, aduc precizări ca și cum ar fi în fața ta, la o masă, și s-ar apuca să-și depene amintirile. In spatele poveștii, stă orașului cu aerul posomorât și trist al comunismului. Cartea se citește extrem de repede, cititorul ajunge rapid să se prindă cum este construit romanul și sare cu bucurie de la un frate la altul, abia așteptând să afle ce prostii au mai făcut. Intâmplările sunt în majoritate banale, copilăria celor doi nu are nimic extraordinar față de cea a altor copii (aceleași jocuri de băieți, aceleași găști de la bloc, aceleași drame de familie, aceleași probleme la școală sau grădiniță, ici-colo câte un divorț, o moarte sau apariția unui frate vitreg). Insă, felul în care este povestită, umorul cu care ne sunt livrate amintirile și mai ales inocența ce decurge din carte mi-au adus aminte de Prințul din Central Park a lui Evan H. Rhodes sau de binecunoscuta  De veghe în lanul de secară a lui J.D. Salinger. Așa că, dacă nu ai ce citi în momentul de față, ți-o recomand cu căldură. Serios, bă! Citește-o că o să-ți placă!