Din seria "ce am mai făcut în ultimul timp și merită să faceți și voi", avem așa: o carte, un film și o mâncare. Să începem cu partea intelectuală a articolului și să vă spun că dacă aveți chef de o cărțulie ușurică, dar totuși suficient de bine scrisă încât să merite a fi citită până la capăt (se pretează foarte bine cititului în metrou sau autobuz, mai ales că ocupă puțin spațiu și nici nu cântărește prea mult), atunci vă recomand "Femeile care au renunțat la bărbați" de Karine Lambert, în traducerea Doinei Ioanid. Habar n-am cum e traducerea, pentru că eu am citit-o în original (ăsta e momentul în care o puteți să vă dați ochii peste cap și să spuneți bine, mă, că ești tu grozavă!).

Cartea spune povestea a cinci femei, locatare în același imobil, de vârste și cu destine diferite al căror unic punct comun este decizia de a renunța la iubirea unui bărbat. La prima vedere pare că cele cinci sunt mulțumite cu viața pe care o duc până când o nouă locatară vine și le bulversează cu încăpățânarea ei de a căuta dragostea. Este o carte pentru femei, așa că, dragi domni, puteți să o treceți pe lista lui Moș Nicolae, mai ales că o aveți la un preț absolut fantastic la Libris: 9,9 lei.

Așa arată în original

 Trecem acum la film. Am fost și am văzut cu infanta "Crima din Orient Express" după romanul Agathei Christi. Motivul pentru care copila de doisprezece ani a ales acest film n-are nicio legătură cu literatura sau romanele polițiste, ci cu Johnny Depp după care este absolut înnebunită. Chiar dacă știți povestea și deci cunoașteți criminalul, merită să vedeți filmul atât pentru distribuție (Penelope Cruz, Willem Dafoe, Judi Dench, Johnny Depp, Michelle Pfeiffer, Daisy Ridley, Josh Gad), dar, aș zice eu, mai ales pentru imagine. Am avut nu o dată sentimentul că sunt în fața unor adevărate tablouri. Este realmente un film extrem de frumos. Vă las și un link către trailer.

Buuun, și acum după ce v-am culturalizat, să vă invit și la masă. Vorba vine. Am o rețetă pentru voi. Am făcut niște brioșe sărate cu roșii și spanac. Vă trebuie așa: niște forme de brioșe, 3 ouă, 150 grame de făină, un praf de copt, 120 ml de lapte, niște cașcaval ras, vreo 10 roșii cherry spălate, tăiate mărunt și scurse de zeamă și două mâini de baby spanac călite în puțin unt și ulterior tocate.

Intr-un vas amestecați făina cu praful de copt și un praf de sare. Apoi, incorporați pe rând cele 3 ouă, amestecând bine după fiecare și turnați laptele rece. Amestecați compoziția și la final adăugați cașcavalul ras, roșiile scurse și spanacul tocat.Puneți să puneți și pătrunjel, dacă vreți, sau orice altă mirodenie vă place.

Dați drumul la cuptor, turnați compoziția în formele de brioșe astfel încât să le umpleți pe trei sferturi și băgați la cuptor vreo 25 de minute. La final, ar trebui să arate cam așa:

iarna
brocoliul
pantalonii de trening
mâncarea de gutui și de prune afumate
așteptatul lângă telefon
avioanele care întârzie
plescăitul la masă
cărțile de science fiction
filmele de război
 hamsterii

pe vecinii de la etajul șapte
cozile de la Mega Image
ciorile
și găinile
fructele de mare
străzile fără felinare
criticile
sutienele cu sârmă
nopțile pierdute
creveții
temele la fizică
cântecele Andrei
copiii cărora le curg mucii
sandviciurile uitate în ghiozdan

chiloții tanga
oamenii care nu se țin de cuvânt
bărbații care uită să sune
 să mă sune

durerile în gât
kilogramele în plus
firele albe
borșul de pește
găurile din șosete
bețivii
scuipații

promisiunile uitate
zăpada care se topește
autobuzele care întârzie
întunericul
analizele de sânge
frisoanele
mirosul de spital
unghiile care se exfoliază
cuvântul "trebuie"

Cam asta ar fi, dacă vă interesează. Dacă nu, vă înțeleg. Și nu mă supăr.

Uneori mă întreb sincer ce o fi în capul meu. Se spune că pe undeva, visele au legătură cu realitatea, că nu sunt neapărat întâmplătoare, că ar putea ascunde diverse dorințe neîmplinite. Nu degeaba se numesc "vise".

Așadar, se făcea că era iarnă. D-aia ca în vremurile bune, cu nămeți până la streașină. Eram undeva la munte, pe lângă Sinaia, într-un cartier la poalele pădurii de-și zice Cumpătu. Cu mine, Ana și încă niște oameni de care acum nu-mi aduc aminte. Stăteam într-o vilă plină de copii. Nu cunoșteam pe niciunul dintre ei, dar păreau mai degrabă copii din satul de pe deal decât din cei de la oraș, veniți în vreo tabără. Dintr-o dată, mi-am dat seama că e foarte târziu și că trebuie să ne grăbim, fiindcă urma să ajungă și ultimul lucru care aș fi vrut să se întâmple, ar fi fost să o ratez. Mi-am luat o haină groasă, am zorit-o pe Ana care, chiar și în visele mele se lălăia ca în realitate, am ieșit afară și am rămas pe loc, în zăpadă, așteptând-o.

La un moment dat, un zgomot de motor a început să urce panta către locul unde eram adunați cu toții: eu și droaia de copii. Din vale a apărut o mașină neagră, a oprit în dreptul nostru, portiera s-a deschis și dinăuntru a apărut nimeni alta decât Annie Lennox. Era îmbrăcată într-o haină lungă și albă și a început să cânte, ce altceva, decât Sweet Dreams. Nu mai știu dacă mi-a dat și autograf, știu doar că părea simpatică, bine dispusă și a zis că-i place la Sinaia.

Disclaimer: povestea de mai jos este reală. 

Acum două zile, la prânz, în Piața Obor. Dau o raită printre tarabe, cumpăr un braț de flori pentru mama, că urma să fie ziua ei și îmi cad ochii pe niște grămăjoare cu mere. La dreapta d-alea roșii, de Voinești, la stânga niște golden frumoase, cu mici pete și adâncituri semn că undeva chiar a existat un pom care le-a purtat și vreo ploaie sau grindină care le-a bătut. La tarabă, nimeni. Stau un pic, fac ochii roată, scot telefonul preț de un pic de facebook, când, o precupeață la vreo patruzeci de ani așa, mă vede și cu capul întors peste umăr, dă un țignal:
- Floricicoooo, vezi, mamă, că ai client!
Vine și Floricica. Nu mai mult de un metru cincizeci, brunetă, cu părul prins în coadă, în trening roz, îi dau vreo unsprezece ani. Un copil.
- Ia ziceți, doamna, ce punem aici?
Nu reușesc să-mi stăpânesc zâmbetul, văzând-o cât se ia de în serios și mă gândesc dacă Ana mea s-ar descurca la fel de bine ca ea să abordeze clienții.
- Un kilogram de golden!
Apucă ligheanul și cu gesturi de profesionist aruncă înăuntru vreo șase mere, le cântărește, pune un măr înapoi în grămadă și își mușcă un pic buza de jos:
-Cinci lei treizeci, da' vă las cu cinci!
Plătesc și dau să plec.
- Auziți, doamna, da' niște varză nu vreți? La ofertă! Un leu kilu!
Dau din cap că nu.
- Treaba dumneavoastră, zice. E tare bună. D'-asta d'-a noastră, românească. Eu o folosesc la slăbit.
De unde dădeam să plec, mă întorc pe călcâie și mă uit la fetiță.
- Tuuu? Să slăbești? Dar ești mică! E normal să te mai dolofănești la vârsta ta, că așa pățesc cam toate fetițele pe la unșpe-doișpe ani, ce-ai?
Se uită fix în ochii mei:
- Eu? Unșpe? Am nouă!
Nu-mi vine să cred.
- Nouă și faci cură de slăbire?
Pune două mâini încă grăsune, de copil, pe marginea tarabei cu mere, se sprijină bine în palme și-mi zice pe un ton confidențial:
- Ce contează vârsta? Eu am burtică! Așa că trebuie să slăbesc, ca să fiu și eu frumușică. Să mă placă și pe mine băieții.
Apoi strângând cu degetele un colăcel de grăsime de sub buric îmi arată triumfătoare:
-Vedeeeeți?Așa că, ia ziceți, luați niște varză?

Nu iau. Nici nu încerc să o mai conving că mai bine ar face niște sport.Și că e frumușică și cu burtă. Și că băieții nu ar trebui să se împiedice de asta. Dar am zis să vă spun și vouă, ca să vedeți ce le trece prin cap încă de la nouă ani. Și să avem grijă, zic. Atât.

- Câți ani are mama ta?
Mă gândesc înainte să răspund. Nu pentru că nu aș ști pe dinafară, ci pentru că la fel ca toate mamele din lume și mama mea are, pentru mine, altă vârstă decât cea din realitate. In ochii mei, mama mea nu are mai mult de patruzeci și cinci de ani, are părul creț, unghii roșii, vara poartă o pereche de saboți maro, cu tocuri de lemn, cu care atunci când urcă scările de la noi, de la bloc, face poc-poc, anunțându-și venirea. Mama are fuste cu două rânduri de volane și un ilic din același material, făcute de doamna Dima, care de fiecare dată când venea la noi, să-i ia măsurile, mă fascina cum reușea ea să țină acele alea, de gămălie, între buze, fără să le înghită.

Mama stă pe terasa de la Cumpătu și râde tare, iar la gât are mărgele roșii asortate cu niște cercei cu clips. Când mă strigă să vin de la joacă pentru că e ora de masă, vocea ei se aude până hăt, departe, poate chiar până în vârf de munte, mă gândesc eu, poate chiar până la București. Iarna, când prinde a ninge cu fulgi d-ăia mari, mama mă scoate cu sania în Cișmigiu și mă trage pe aleile pustii luminate câș, de câte-un felinar aprins. Și fuge pe zăpadă cu sania după ea și eu nu cred să existe pe lume cineva mai puternic decât mama.

Mama mea ar putea sta ore în șir la piață doar așa, să se uite, să atingă, să miroasă. Si nu pleacă niciodată fără flori. Are câte o vază în fiecare cameră. Una de cristal pe măsuța de lângă geamul de la bulevard, una neagră, ca o amforă, pe biroul de la ea din cameră. Apoi mai este vaza mare, aia de stă pe jos și cu care mai blocam câteodată ușa de la camera mea, să o ținem lipită de perete ca să o facem una cu sufrageria când ne veneau musafiri.

Când intră pe ușă, mama miroase a Chanel și a cornulețe cu gem și mirosurile astea două s-au amestecat așa de tare în părul ei și în spatele urechii încât aș putea, chiar și cu ochii închiși să o găsesc.De fapt, nici nu trebuie să o caut prea mult. E suficient să mă iau după sonata ce se aude la radioul din bucătăria ei, cu faianța cu buline portocalii și mama sigur e acolo, amestecând în fel de fel de oale care își saltă capacele, bolborosind molcom și scoțând aburi ca niște locomotive mici.

Uneori, în ochii mei, mama e în curte, la Beiuș, face supă de găină cu tăieței și nici nu am nevoie să o văd, ci doar să știu că dacă mi se întâmplă ceva, dacă vreunul din băiețeii cu care mă joc m-a tras de cozi sau mi-a dat vreun brânci ea e acolo și pot oricând să mă duc la ea, să mă ia în brațe. Când mă uit la mama, mă văd pe mine mică. Și brusc mă simt în siguranță. Pentru că nimic nu este mai liniștitor decât să știi că ești în continuare copilul cuiva. Cât despre vârstă, nici nu contează câți ani are mama. Eu pot oricând să închid ochii și să mă țin după mirosul de Chanel și de cornulețe cu gem. Atâta timp cât se aud sonate în bucătăria noastră cu buline, mă simt în siguranță. Să-mi trăiești, mamă și la mulți ani!

Acum câteva zile. Să zicem joi dimineață., deși ar fi putut foarte bine să fi fost într-o miercuri sau într-o vineri. Undeva, în jur de ora zece. Vine cu caietul de anatomie în dinți, exact când eram și eu pe punctul să ies pe ușă.
- Tu știi sistemul circulator?
Imi aduc aminte că pe vremuri am fost la olimpiada de anatomie. Să tot fie vreo treizeci de ani de atunci. Intre noi fie vorba, tot ce-mi aduc aminte din ziua respectivă este numele tipului de la Liceul agronomic care a ținut să mă conducă până acasă. Il chema Mugurel, iar eu încercam să-mi dau seama dacă a fost unul din criteriile după care și-a ales liceul.
- Da, să zicem că știu câte ceva.
Mă întorc din hol și mă trezesc față-n față cu ditamai schema cu circulația mare și mică și vena cavă și aorta și care în sus și care în jos.
- Ia dă manualul ăla încoace, să vedem dacă acolo e explicat suficient de clar!
Nu e.

Și atunci, îmi revine în minte faptul că Mara  îmi amintise de curând de Khan Academy, o organizație non profit cu scop educativ pusă pe picioare în 2006 de Salman Khan. Zic amintise pentru că Ana avusese deja ocazia să audă de ea de la taică-su pe vremea când era prea mică și prea puțin interesată să afle chestii. Ce este concret această "academie"? Păi, avem un om extrem de deștept (vă povestesc imediat despre el) care a făcut un site unde a stocat până-n prezent peste 2200 de mini-lecții sub forma unor tutoriale video în care explică fel de fel de noțiuni din diverse materii: matematică, informatică, istorie, fizică, chimie, biologie, astronomie, muzică, economie, finanțe sau pictură. Așadar, ca să nu o mai lungim, când ai un copil care nu înțelege cum stă treaba cu forța centrifugă, să zicem sau cu globulele albe și roșii, iar tu, părinte, ești complet pe dinafară sau nu ești disponibil, te duci frumos pe YouTube, dai un search după Khan Academy și în câteva minute, îți vei auzi odrasla scoțând diverse "ahaaaaa-uri" liniștitoare.

Vestea bună este că lecțiile sunt complet gratuite. Vestea proastă este că majoritatea sunt în engleză. Chiar și așa,  având în vedere că toate lecțiile sunt însoțite de desene și scheme pe care Khan le face sub ochii voștri ca și cum ar sta lângă voi, cu o foaie în față și v-ar explica în timp real, copilul poate înțelege și fără să aibă un nivel avansat de engleză. Conținutul organizației a fost tradus și în alte limbi pentru accesibilitate. Prima versiune oficială a fost tradusă în spaniolă, iar începând cu noiembrie 2016, Academia Khan are șapte site-uri oficiale în alte limbi și 20.000 de traduceri ale videoclipurilor.Nu știu dacă în română există conținut, eu nu am găsit.

Cine este Salman Khan? După cum v-ați putut da seama și după nume, are origini asiatice. Născut în New Orleans dintr-un tată venit din Bangladesh și o mamă indiancă, Khan are un parcurs educațional impresionant. După ce a obținut trei grade de la MIT (un BS în matematică, un BS în inginerie electrică și știința calculatoarelor, și o MEng în inginerie electrică și știința calculatoarelor), a urmat un MBA la Harvard Business School. Nu este profesor, ci un fel de pedagog care și-a descoperit talentul de a explica și altora ce știe el după ce a dat meditații la matematică unei verișoare. De altfel, Khan Academy a început inițial prin crearea de tutoriale pentru explicarea noțiunilor de matematică.

Pentru mai multe informații, puteți accesa aici pagina Wikipedia ce-i este consacrată. Eu o să vă las mai jos un link către unul din tutorialele referitoare la sistemul circulator, ca să vedeți cam cum poate fi explicat. Khan Academy este una dintre sursele de bază pentru toți adepții homeschoolingului.

Nu știu cum sau de ce, dar noi, românii, avem un ceva al nostru, un fel de "je ne sais quoi" cu parfum mioritic care ne face să credem că ne pricepem- hai, nu la toate- dar la foarte multe lucruri. Noi nu spunem nu știu. Chiar și când suntem convinși că habar nu avem, tot preferăm să ne dăm cu părerea ca și cum a ne declina competența ar putea să producă  o asemenea dezamăgire încât nimeni și nimic nu ne-ar mai spăla de rușine. Vă aduceți aminte cum, pe vremuri, orice bărbat român cu veleități de mascul trebuia, obligatoriu, să știe să repare o Dacie? Nu conta că avea sau nu mașină, dacă vreun vecin ridica, în fața blocului, capota de la autoturismul proprietate personală, musai trebuia să vină și el moț și să înceapă să dea sfaturi, gesticulând atoateștiutor.

Am avut ocazia de curând să vorbesc cu un francez care lucra la o companie ce producea piese pentru avioane. D-alea de care vedeți pe cer și care ar fi bine pentru toată lumea să fie făcute cum trebuie. Ei bine, prin anii 2000, au externalizat în România niște servicii. Concret, ai noștri s-au bătut cu pumnul în piept că știu și ei să facă piese d-alea de care voiau franțujii ăștia și unde mai pui, că pe bani mult mai puțini. Ce s-a întâmplat? Păi, ce vă așteptați cu toții: piesele făcute în România n-au putut fi folosite că erau ba mai la stânga, ba un pic mai la dreapta, deh, cum i-a ieșit și lui nea Caisă al nostru, că doar n-o fi robot!

Dar să lăsăm avioanele că poate acolo îți trebuie investiții serioase ca să pregătești muncitori capabili și să luăm un exemplu mai la îndemână: o pereche de pantofi. Așadar, se dă o pereche de pantofi rămasă fără flecuri. Te duci și tu la cizmărie. După intro-ul deja binecunoscut nu mai fac ăștia dom'ne pantofi ca pe timpuri, că ia uite ce materiale folosesc la tocuri, normal că pierde omu' flecu, lași încălțările, lași douăzeci de lei și pleci cu promisiunea că mâine, la trei, sunt gata. Și chiar sunt. Doar că după o oră de purtat, flecurile încep să se dezlipească încet, încet până cad cu totul. Așa că te duci la alt cizmar. Ii spui și de confratele lui măcar așa poate se va ambiționa să-ți repare naibii tocurile cum trebuie. Aș! Păi, dom'ne, nu vedeți cum sunt tocurile astea de moi! Incepi să te enervezi: puteți sau nu să le reparați? Normal că poate. Doar e român! Lași douăzeci de lei, treci a doua zi, iei pantofii, îi încalți și până la Dristor pierzi flecurile. Ce faci? Eu i-am aruncat așa, stricați, în bagaje când am fost vara trecută, în Franța. M-am dus și eu la un cizmar de la ei. I-am arătat tocurile, aproape că mi-am cerut scuze că nu mai sunt materiale ca pe vremuri, dar ce să fac, parcă nu aș arunca pantofii! Mi-a cerut să-i las trei zile. Că e un pic de muncă. M-a costat 12 euros. Au trecut de atunci aproape șase luni. Pantofii rezistă impecabil.

Nu înțeleg de ce ne este atât de greu să spunem nu. Să nu ne băgăm dacă nu ne pricepem. Poate că ni se trage de la anii de școală sub comuniști când neștiința era aspru sancționată de profesori care ne dădeau cu pixul în cap sau ne tratau de idioți dacă ne permiteam să spunem tovarășa, eu n-am înțeles și nu știu să fac! Poate că are legătură cu felul în care se muncea pe vremea lui Ceaușescu când nu conta calitatea muncii. De fapt nu conta mai nimic. Sau poate că suntem prea mândri să recunoaștem că nu ne pricepem atunci când nu ne pricepem. Deși eu cred că e și mai grav: noi chiar credem că ne pricepem, deși nu o facem. Nu știm că nu știm.

Când o asistentă medicală din Franța a refuzat să-mi facă o injecție pe motiv că ea nu a mai văzut niciodată o astfel de seringă (era mai specială, într-adevăr și se făcea direct sub piele cu un ac extrem de gros) m-am enervat de cât de incompetentă e și aproape că m-am răstit la ea! Ieri însă, mi-aș fi dorit ca și asistenta româncă să fi făcut la fel. Să se fi uitat la seringă și să zică doamnă, nu mă bag, că nu am mai făcut d-astea! Dar, nu. Ea nu a zis nimic. Doar s-a plâns că ia uite ce prost sunt făcute seringile astea, că merg așa de greu și ciupesc pielea rău, hai că vă pun un pansament aici că uite vă curge sânge. Seara, am simțit cum locul injecției era încă dureros și oarecum tare Când am apăsat, de sub piele a țâșnit o bucățică de plastic. Se rupsese un fragment de vreun centimetru jumătate din protecția acului în momentul în care îl băgase sub piele. A ieșit ușor, prin apăsare și am dezinfectat cu betadină. Atât am avut de spus.

Inițial, am vrut să vă povestesc despre prezența la București a actriței Juliette Binoche care a încheiat cu al său spectacol Barbara ediția de anul acesta a Festivalului Național de Teatru. Voiam să vă spun cum un singur om poate, doar cu o voce, o pereche de pantofi și un car de talent să ți-o reînvie pentru câteva zeci de minute pe cea care a tulburat, poate ca nimeni alta, cântecul francez prin anii 60. A fost un spectacol impresionant. Dar pentru asta trebuia să fii mai mult decât curios să o vezi pe Binoche la București.

Trebuia, în primul rând, să fi ascultat deja Barbara, să fi auzit deja Nantes sau Gottingen sau Ma plus belle histoire d'amour c'est vous. Trebuia ca atunci când Alexandre Tharaud începea să cânte primele acorduri la pian, să poți simți cuvintele scurgându-se pe undeva, prin înăuntrul tău. Altfel, ar fi fost vorba doar de Juliette Binoche la București, pe scena Naționalului, alături de un pianist și un pian cu coadă. Așa că, deși inițial voiam să vă povestesc despre spectacol, mi-am dat seama că demersul meu ar fi fost fără rost. Deja că momentul s-a dus  și deci, și să fi vrut, nu aveați cum să mai vedeți show-ul și apoi pentru că nu știu câți dintre voi au pe dinăuntru cuvintele din Nantes sau Gottingen sau Ma plus belle histoire d'amour c'est vous.

Și atunci, am decis să vă povestesc despre altceva. Despre ceva la care puteți ajunge cu ușurință și la care merită să ajungeți. E vorba de o carte. Interior zero a Laviniei Braniște. Mi-a împrumutat-o și mie Mara și am mers pe mâna ei. Este o carte cum demult nu am mai citit. Nici nu știu să vă spun cu ce seamănă. Poate cu un exercițiu de sinceritate extremă, ca și cum cineva v-ar fi intrat în cap și ar fi început să noteze cu rigurozitate tot ceea ce gândiți, exact în ordinea în care o faceți și cu cuvintele cu care o faceți. Căci, deși există o poveste cu personaje, ceea ce impresionează la această carte este scriitura. Povestea este aproape banală: Cristina are treizeci de ani, locuiește cu chirie, într-o garsonieră, la Obor, n-are mai pe nimeni (are o relație la distanță destul de nefericită), lucrează ca secretară la o firmă de construcții, are niște colegi neplăcuți și o șefă cu porniri tiranice, maică-sa e la muncă în Spania și...cam atât. Scrisă la persoana întâi, cartea urmărește personajele în viața lor de zi cu zi, cu întâmplări mai mult sau mai puțin comune; ceea ce este cu adevărat surprinzător este felul în care autoarea reușește să le redea gândurile, reacțiile, talentul cu care transformă o acțiune fără însemnătate într-un eveniment notabil. Este o carte extraordinar de umană nu doar prin poveste, ci și prin felul în care este povestită. Sau mai ales prin felul în care e povestită. O carte ușor de imaginat și de vizualizat pentru că descrie o realitate pe care o știm cu toții. O trăim și noi.

Vă las mai jos un fragment. Sunt doar câteva rânduri, dar o să vedeți că citindu-le, o să vreți un singur lucru: să citiți mai departe.

La geam apare un copil. E foarte mic, se înalță pe vârfuri ca să ajungă, îi văd doar jumătate de față. Bâiguie ceva cu vocea lui pițigaiată și, în timp ce zice, râde, de parcă nici lui nu-i vine să creadă că cerșește de la noi.
-Imi daaaaai...?
S-a lipit cu buzele de portieră. Dan scrumează pe lângă el, apoi se întoarce către mine.
- Ce-i dăm lu' ăsta? Ce-ai pe acolo?
Suntem aproape o familie, mă gândesc...cum mă întreabă el ce-avem prin punga cu mâncare pe care am pus-o la un loc pentru amândoi. Scotocesc la picioarele mele, centura mă- mpiedică să mă aplec mai mult, insist, aproape sufăr.
- O banană...Sau un corn.
- Dă corn.




               
                                                                     

Vreți să știți cum e viața cu o adolescentă? Chiar vreți să știți? Atunci, uitați-vă bine la poza de mai jos. Mai ales la pardesiu. Alb-crem, 67% lână, de la Viena, de undeva de lânga Graben. Nu mai știu cât a costat. Da, da, am avut părul scurt la un moment dat, dar nu despre asta este vorba. V-ați uitat bine? Să vă spun și că eu măsor un metru șaptezeci. Cum? Ce spuneți? Nu, kilogramele nu le pun pe blog.



Mai departe, să vă spun că are și ea un pardesiu. Ea, fiică-mea. Da, da, aia de doisprezece ani, că alta n-am. Un pardesiu negru, cu glugă și cu 80% lână. Ieri, când să plecăm la cursul de teatru- căci face și d-ăsta- îmi spune:
- Auzi, mama, trebuie să-mi iei o haină de toamnă. Pardesiul ăsta mi-a rămas mic. Mă strânge peste tot. Uite, nici nu pot să-l închid.
Mă uit afară- vânt și frig. Mă uit la ea, într-adevăr- peste pulover, pas de mai închide fermoarul. Mă mai uit odată afară. Parcă nu merge să o târâi prin tramvai și apoi, un sfert de oră pe jos, în geacă de blugi. Dar nici așa, cu haina desfăcută nu e mai bine.
Îi zic într-o doară, scotocind prin șifonier:
- Auzi, ia pune pardesiul ăsta  pe tine că tot e noapte și nu te vede lumea. Măcar până îți cumpăr altul. Pe mine stă cam fix.

Ii întind așadar pardesiul meu vienez și stupoare: îi e bun! Nu doar că-i vine bine, îi vine perfect: la umeri, la lungime, la mâneci. I-am dat și fularul cu care se asortează. Și acum? o să mă întrebați. Acum aștept ziua în care o să-mi ceară și valiza (aia din poză) și tare mi-e teamă că ziua aia e mai aproape decât cred eu.