Uneori mă întreb sincer ce o fi în capul meu. Se spune că pe undeva, visele au legătură cu realitatea, că nu sunt neapărat întâmplătoare, că ar putea ascunde diverse dorințe neîmplinite. Nu degeaba se numesc "vise".

Așadar, se făcea că era iarnă. D-aia ca în vremurile bune, cu nămeți până la streașină. Eram undeva la munte, pe lângă Sinaia, într-un cartier la poalele pădurii de-și zice Cumpătu. Cu mine, Ana și încă niște oameni de care acum nu-mi aduc aminte. Stăteam într-o vilă plină de copii. Nu cunoșteam pe niciunul dintre ei, dar păreau mai degrabă copii din satul de pe deal decât din cei de la oraș, veniți în vreo tabără. Dintr-o dată, mi-am dat seama că e foarte târziu și că trebuie să ne grăbim, fiindcă urma să ajungă și ultimul lucru care aș fi vrut să se întâmple, ar fi fost să o ratez. Mi-am luat o haină groasă, am zorit-o pe Ana care, chiar și în visele mele se lălăia ca în realitate, am ieșit afară și am rămas pe loc, în zăpadă, așteptând-o.

La un moment dat, un zgomot de motor a început să urce panta către locul unde eram adunați cu toții: eu și droaia de copii. Din vale a apărut o mașină neagră, a oprit în dreptul nostru, portiera s-a deschis și dinăuntru a apărut nimeni alta decât Annie Lennox. Era îmbrăcată într-o haină lungă și albă și a început să cânte, ce altceva, decât Sweet Dreams. Nu mai știu dacă mi-a dat și autograf, știu doar că părea simpatică, bine dispusă și a zis că-i place la Sinaia.