joi, 2 noiembrie 2017

Cu B de la Binoche și Braniște

Inițial, am vrut să vă povestesc despre prezența la București a actriței Juliette Binoche care a încheiat cu al său spectacol Barbara ediția de anul acesta a Festivalului Național de Teatru. Voiam să vă spun cum un singur om poate, doar cu o voce, o pereche de pantofi și un car de talent să ți-o reînvie pentru câteva zeci de minute pe cea care a tulburat, poate ca nimeni alta, cântecul francez prin anii 60. A fost un spectacol impresionant. Dar pentru asta trebuia să fii mai mult decât curios să o vezi pe Binoche la București.

Trebuia, în primul rând, să fi ascultat deja Barbara, să fi auzit deja Nantes sau Gottingen sau Ma plus belle histoire d'amour c'est vous. Trebuia ca atunci când Alexandre Tharaud începea să cânte primele acorduri la pian, să poți simți cuvintele scurgându-se pe undeva, prin înăuntrul tău. Altfel, ar fi fost vorba doar de Juliette Binoche la București, pe scena Naționalului, alături de un pianist și un pian cu coadă. Așa că, deși inițial voiam să vă povestesc despre spectacol, mi-am dat seama că demersul meu ar fi fost fără rost. Deja că momentul s-a dus  și deci, și să fi vrut, nu aveați cum să mai vedeți show-ul și apoi pentru că nu știu câți dintre voi au pe dinăuntru cuvintele din Nantes sau Gottingen sau Ma plus belle histoire d'amour c'est vous.

Și atunci, am decis să vă povestesc despre altceva. Despre ceva la care puteți ajunge cu ușurință și la care merită să ajungeți. E vorba de o carte. Interior zero a Laviniei Braniște. Mi-a împrumutat-o și mie Mara și am mers pe mâna ei. Este o carte cum demult nu am mai citit. Nici nu știu să vă spun cu ce seamănă. Poate cu un exercițiu de sinceritate extremă, ca și cum cineva v-ar fi intrat în cap și ar fi început să noteze cu rigurozitate tot ceea ce gândiți, exact în ordinea în care o faceți și cu cuvintele cu care o faceți. Căci, deși există o poveste cu personaje, ceea ce impresionează la această carte este scriitura. Povestea este aproape banală: Cristina are treizeci de ani, locuiește cu chirie, într-o garsonieră, la Obor, n-are mai pe nimeni (are o relație la distanță destul de nefericită), lucrează ca secretară la o firmă de construcții, are niște colegi neplăcuți și o șefă cu porniri tiranice, maică-sa e la muncă în Spania și...cam atât. Scrisă la persoana întâi, cartea urmărește personajele în viața lor de zi cu zi, cu întâmplări mai mult sau mai puțin comune; ceea ce este cu adevărat surprinzător este felul în care autoarea reușește să le redea gândurile, reacțiile, talentul cu care transformă o acțiune fără însemnătate într-un eveniment notabil. Este o carte extraordinar de umană nu doar prin poveste, ci și prin felul în care este povestită. Sau mai ales prin felul în care e povestită. O carte ușor de imaginat și de vizualizat pentru că descrie o realitate pe care o știm cu toții. O trăim și noi.

Vă las mai jos un fragment. Sunt doar câteva rânduri, dar o să vedeți că citindu-le, o să vreți un singur lucru: să citiți mai departe.

La geam apare un copil. E foarte mic, se înalță pe vârfuri ca să ajungă, îi văd doar jumătate de față. Bâiguie ceva cu vocea lui pițigaiată și, în timp ce zice, râde, de parcă nici lui nu-i vine să creadă că cerșește de la noi.
-Imi daaaaai...?
S-a lipit cu buzele de portieră. Dan scrumează pe lângă el, apoi se întoarce către mine.
- Ce-i dăm lu' ăsta? Ce-ai pe acolo?
Suntem aproape o familie, mă gândesc...cum mă întreabă el ce-avem prin punga cu mâncare pe care am pus-o la un loc pentru amândoi. Scotocesc la picioarele mele, centura mă- mpiedică să mă aplec mai mult, insist, aproape sufăr.
- O banană...Sau un corn.
- Dă corn.




               
                                                                     

0 comentarii:

 
Copyright 2011-2017 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes