Nu știu cum sau de ce, dar noi, românii, avem un ceva al nostru, un fel de "je ne sais quoi" cu parfum mioritic care ne face să credem că ne pricepem- hai, nu la toate- dar la foarte multe lucruri. Noi nu spunem nu știu. Chiar și când suntem convinși că habar nu avem, tot preferăm să ne dăm cu părerea ca și cum a ne declina competența ar putea să producă  o asemenea dezamăgire încât nimeni și nimic nu ne-ar mai spăla de rușine. Vă aduceți aminte cum, pe vremuri, orice bărbat român cu veleități de mascul trebuia, obligatoriu, să știe să repare o Dacie? Nu conta că avea sau nu mașină, dacă vreun vecin ridica, în fața blocului, capota de la autoturismul proprietate personală, musai trebuia să vină și el moț și să înceapă să dea sfaturi, gesticulând atoateștiutor.

Am avut ocazia de curând să vorbesc cu un francez care lucra la o companie ce producea piese pentru avioane. D-alea de care vedeți pe cer și care ar fi bine pentru toată lumea să fie făcute cum trebuie. Ei bine, prin anii 2000, au externalizat în România niște servicii. Concret, ai noștri s-au bătut cu pumnul în piept că știu și ei să facă piese d-alea de care voiau franțujii ăștia și unde mai pui, că pe bani mult mai puțini. Ce s-a întâmplat? Păi, ce vă așteptați cu toții: piesele făcute în România n-au putut fi folosite că erau ba mai la stânga, ba un pic mai la dreapta, deh, cum i-a ieșit și lui nea Caisă al nostru, că doar n-o fi robot!

Dar să lăsăm avioanele că poate acolo îți trebuie investiții serioase ca să pregătești muncitori capabili și să luăm un exemplu mai la îndemână: o pereche de pantofi. Așadar, se dă o pereche de pantofi rămasă fără flecuri. Te duci și tu la cizmărie. După intro-ul deja binecunoscut nu mai fac ăștia dom'ne pantofi ca pe timpuri, că ia uite ce materiale folosesc la tocuri, normal că pierde omu' flecu, lași încălțările, lași douăzeci de lei și pleci cu promisiunea că mâine, la trei, sunt gata. Și chiar sunt. Doar că după o oră de purtat, flecurile încep să se dezlipească încet, încet până cad cu totul. Așa că te duci la alt cizmar. Ii spui și de confratele lui măcar așa poate se va ambiționa să-ți repare naibii tocurile cum trebuie. Aș! Păi, dom'ne, nu vedeți cum sunt tocurile astea de moi! Incepi să te enervezi: puteți sau nu să le reparați? Normal că poate. Doar e român! Lași douăzeci de lei, treci a doua zi, iei pantofii, îi încalți și până la Dristor pierzi flecurile. Ce faci? Eu i-am aruncat așa, stricați, în bagaje când am fost vara trecută, în Franța. M-am dus și eu la un cizmar de la ei. I-am arătat tocurile, aproape că mi-am cerut scuze că nu mai sunt materiale ca pe vremuri, dar ce să fac, parcă nu aș arunca pantofii! Mi-a cerut să-i las trei zile. Că e un pic de muncă. M-a costat 12 euros. Au trecut de atunci aproape șase luni. Pantofii rezistă impecabil.

Nu înțeleg de ce ne este atât de greu să spunem nu. Să nu ne băgăm dacă nu ne pricepem. Poate că ni se trage de la anii de școală sub comuniști când neștiința era aspru sancționată de profesori care ne dădeau cu pixul în cap sau ne tratau de idioți dacă ne permiteam să spunem tovarășa, eu n-am înțeles și nu știu să fac! Poate că are legătură cu felul în care se muncea pe vremea lui Ceaușescu când nu conta calitatea muncii. De fapt nu conta mai nimic. Sau poate că suntem prea mândri să recunoaștem că nu ne pricepem atunci când nu ne pricepem. Deși eu cred că e și mai grav: noi chiar credem că ne pricepem, deși nu o facem. Nu știm că nu știm.

Când o asistentă medicală din Franța a refuzat să-mi facă o injecție pe motiv că ea nu a mai văzut niciodată o astfel de seringă (era mai specială, într-adevăr și se făcea direct sub piele cu un ac extrem de gros) m-am enervat de cât de incompetentă e și aproape că m-am răstit la ea! Ieri însă, mi-aș fi dorit ca și asistenta româncă să fi făcut la fel. Să se fi uitat la seringă și să zică doamnă, nu mă bag, că nu am mai făcut d-astea! Dar, nu. Ea nu a zis nimic. Doar s-a plâns că ia uite ce prost sunt făcute seringile astea, că merg așa de greu și ciupesc pielea rău, hai că vă pun un pansament aici că uite vă curge sânge. Seara, am simțit cum locul injecției era încă dureros și oarecum tare Când am apăsat, de sub piele a țâșnit o bucățică de plastic. Se rupsese un fragment de vreun centimetru jumătate din protecția acului în momentul în care îl băgase sub piele. A ieșit ușor, prin apăsare și am dezinfectat cu betadină. Atât am avut de spus.