Ii dau mesaj: te aștept la mall, la parter! Imi scot sticla de apă din rucsac și mă oglindesc în vitrina unui magazin de pantofi. Sunt roșie la față ca o tomată coaptă și-mi simt tricoul jilav în spate. Imi trec o mână prin păr: încă e umed. Am obosit. O oră de Zumba a scos sufletul din mine. Nici putere să mă uit prin magazine nu mai am. Plus că mi-e și cam foame. Imi aduc aminte că am un măr la fundul rucsacului și încep să scotocesc după el. Telefonul îmi vibrează: mamaaa, unde ești?

Mă uit după ea. O văd venind spre mine, cu pași apăsați și cu aerul ăla sfidător al adolescenților care își ascund timiditatea și fricile sub măsți care de care mai înfricoșătoare. Sunt ca un cățel d-ăla mic și isteric care latră de frică, mi-a spus o dată, după ce trăsesem o ceartă zdravănă! Mă uit la ea: blugi negri, curea cu ținte, un tricou negru peste care și-a aruncat o cămașă înnodată în talie. Cizme lungi, până sub genunchi, cu șireturi.
- Imi place cum te-ai îmbrăcat, îi spun.
De la o vreme, am senzația că trebuie să-i intru pe sub piele, să-i arăt mai mult ca înainte că o apreciez, că sunt mândră de ea, că am încredere în alegerile ei. Să o corectez a devenit un act de curaj. Inainte de a îndrăzni să-mi exprim o opinie diferită sau, și mai rău, înainte de a-mi lua inima-n dinți și a o contrazice, trebuie să respir adânc și mai ales să-mi repet de fiecare dată când simt că nervii îmi întunecă mintea "caaaalm, caaaalm, numără până la zece și mai ales nu uita să respiri".

Intrăm la Meli-Melo. Caută un cadou. Până la urmă își alege o brățară. Ne uităm apoi la fel de fel de lucruri pentru casă: lumânări parfumate, căni, globuri, rame, perne, săculeți cu lavandă. Trece de la una la alta, scăpând câte un "ah" sau un "oau" și, deși nu încetez să-i atrag atenția, continuă să treacă razant, la nici un milimetru, cu haina târâș, pe lângă rafturile pline. Mi se face din ce în ce mai foame, iar tricoul umed îmi ține rece. Aș vrea să ajung acasă, să fac un duș și să mănânc. Deși, la cât de foame îmi este, cred că mă voi opri direct în bucătărie. Gândul la peștele cu legume din cuptor mă face să devin nerăbdătoare.
-Mai stăm pe aici? o întreb și mă gândesc ce simplu era acum câțiva ani. O luam de mână și gata, o duceam unde voiam eu. Acum are aproape patruzeci la picior și mă pupă pe frunte când vrea să râdă de mine.
Nu-mi răspunde. Stă pe jumătate întoarsă, cu privirea fixată pe taraba din fața noastră. Incerc să ghicesc ce i-a atras atenția.
- Mama, eu trebuie să-mi cumpăr asta. Mi-o doresc de ani de zile. Chiar o vreau! Am banii de bursă la mine, așa că să știi că mă duc și mi-o iau!
Un minut mai târziu, vine triumfătoare cu o pungă. In pungă, o oaie. D-aia care se face pernă. E moale, bej și zâmbește. Zâmbește și Ana. Zâmbesc și eu: încă e mică!