Disclaimer- scenă din viața unei bucureștence la care am asistat fără să vreau.

In tramvai. Nu ai cum să nu o remarci așa cum stă jos, cu bărbia în piept, cu fața ascunsă aproape în întregime sub un fes gri cu sclipici, cu o mână aproape inertă, căzută în poală și cu picioarele încrucișate sub scaun. Vorbește tare și care cum urcă în tramvai se uită spre ea să vadă dacă e nebună. Nu e. De sub fes, de undeva din adâncitura dintre obraz și umărul drept, se ițește un telefon mobil.
- Corina, Corina draga mea, ascultă-mă, te rog, i se aude vocea în tramvai, o voce de femeie fără vârstă care vorbește tare și apăsat ca și cum ar vrea să o audă toată lumea și să-i dea dreptate. Sau poate că Corina e surdă sau suficient de proastă încât să fie nevoie să i se vorbească răspicat, insistându-se pe fiecare silabă.
- Cum îți spuneam, am avut o zi în-cre-di-bil de proastă. Numai în România mi se putea întâmpla așa ceva.
Face o pauză și bate un ritm imaginar cu talpa piciorului stâng.
- Stai, dragă, să-ți povestesc, continuă ea și trage aer în piept ca și cum s-ar pregăti să cânte. Așadar, primul lucru groaznic pe ziua de azi: am fost să încerc să schimb pantofii ăia de mă băteau. In Olanda, nu ai niciodată nevoie de bon ca să duci înapoi o pereche de pantofi. Aici, parcă sunt tâmpiți. Fără bon, nici nu au vrut să discute cu mine. Și le-am spus: dar în Olanda nu se cere bon, mama voastră de idioți!

Aruncă o privire pe sub căciulă și evaluează un pic audiența. Suficient de multă lume încât să merite să continue să răcnească la Corina.
- Deci, Corina, stai așa! Asta a fost doar numărul unu de pe listă. Numărul doi: eram în stația de autobuz și m-am dat un pas în față, încercând să văd ce număr are mașina care se zărea la stop. Și Corina,  știi ce am pățit? Ceva ce în Olanda nu cred să fi pățit cineva vreodată: am căzut într-o groapă.

 In tramvai se aude rumoare, semn că pățania doamnei nu a trecut neobservată. Un puști râde zgomotos. Un domn cu un brad la subțioară îi aruncă o privire încruntată și-i bate obrazul. Doamna continuă:
- Da, Corina, asta am pățit: am căzut în genunchi, într-o groapă. Nu vrei să știi cât de tare mă doare piciorul acum. Noroc că n-am dat cârjele. Cum? Păi, nu știu. Eu cred că e rupt. Mi-am făcut programare la doctor mâine de dimineață. Și stai, stai așa, că nu e tot.

Deja lumea începe să-și dea ochii peste cap. Nu vreau să-mi imaginez biata Corina cât de plictisită o fi.
- După ce m-am ridicat din groapă, am dat să traversez să prind tramvaiul care era în stație. Și vatmanul, dobitocul dracului, nu m-a așteptat și a plecat. In  Olanda, știi cum stau tramvaiele după toți oamenii?! Vai de mine cum e acolo! Și câte cinci minute îi așteaptă. Aici însă, parcă ar fi toți cretini. Nu știu de ce sunt toți așa de cretini.

Tace câteva secunde. Probabil că acum Corina încearcă să o consoleze. Sau poate că știe ea de ce suntem cretini. In definitiv, poate că Corina asta nu e așa de proastă cât s-ar fi putut crede. Deși dacă suntem tâmpiți cu toții, sigur și ea este. In definitiv, Corina e un nume românesc.

- Nu, dragă, nu! spune vocea de sub fes și apasă cu atâta putere pe N și pe U încât pare că vrea să le storcoșească acolo, pe podeaua din tramvaiul 19. Nu se știe cu ce nu e de acord și nici nu contează, deși probabil că dacă ar întreba-o cineva, s-ar grăbi să-i răspundă cu același ton de superioritate demn, în capul ei ascuns sub un fes, doar de un olandez.

Două minute mai târziu, o pupă pe Corina și închide. Se uită la oamenii din jur și pare că așteaptă aplauze. In loc de asta, îi sună telefonul.
- Da, Corina, ce-i?
Ce-o mai vrea și aia, ne întrebăm fiecare în capul nostru.
- Ete na și tu acum! N-am fost, măi, în nicio Olandă, ce-ai?! A fost Viorel, paznicul ăla tânăr de la Mega și mi-a povestit și mie. Da' m-aș duce odată să văd și eu cum e!

Imi vine să-i strig să-și ia la ea și pantofii ăia de-o bat, poate-i schimbă  pe-acolo, fără bon. Dar până la urmă aleg să tac și să cobor la prima. In urma mea, puștiul râde zgomotos.