A crescut. Acum, nu numai ca o știu eu, dar o știe și ea. De altfel, mi-a și spus-o. Direct, acum două zile, înainte de culcare: am citit, îmi zice pe un ton doct, că oficial, adolescența începe la trreisprezece ani! Nu mă pot abține și scap un aoleo, adică o să fie și mai dur? Fiindcă este. Practic, la doisprezece ani, aproape că nu există echilibru. Sau își aduce aminte că e mică și asta nu-i place sau se simte mare și atunci se sperie. Așa că, de cele mai multe ori, e nervoasă, panicată, revoltată, deprimată și lista ar putea continua în același trend pesimist. Aseară însă, și-a amintit că e rost de cadouri. Ghetele le-am aranjat eu în pragul ușii de la balcon, în virtutea unei tradiții de care trag ca de un elastic ce dă să se rupă.
- Vezi că ți-am pus eu pantofii pentru Moș! i-am zis când a ieșit în sfârșit de sub duș, după jumătate de oră de lăsat apa să curgă, timp în care a epuizat repertoriul de la Aerosmith și jumătate din gelurile mele.
A dat din cap că bine, s-a trântit pe canapea, și-a pus căștile pe urechi și s-a aruncat pe youtube cu frenezia cu care eu îmi regăsesc prietenele, la câte o bârfă. M-am uitat la ceas: aproape 22h00. N-are rost să-i mai spun nimic! De la o vreme, am început să pun în balanță riscurile și beneficiile posibilelor dispute cu ea. Pentru că știu că orice remarcă de-a mea va fi urmată de replicile ei acide, mai un ochi dat peste cap, mai o ușă trântită. Așa că, înainte să zic ceva mă gândesc efectiv dacă e momentul să ne certăm sau dacă am timp să o fac. La zece seara, clar nu e cazul, așa că o las în plata domnului să asculte muzică și mă duc la bucătărie. Zece minute mai târziu, o aud din sufragerie.
- Mamaaaa, da' Moșu' când vine?
Bag seamă că iar se simte mică. Imi place. Mi-e dor de ea de-o șchioapă, încă bună de pupat și luat în brațe, cu râsul ăla care se termina întotdeauna cu câte o criză de sughiț, cu mânuțele calde ce mă apucau de după gât și mă țineau acolo.
- In noaptea asta, îi zic și mi-aduc aminte de anii când în zori, când încă nici nu se lumina afară, auzeam pași mici pe parchet, urmați de o vocișoară care își vorbea singură, întrebându-se în șoaptă oare o fi venit, sper să fi venit  și oare ce mi-o fi adus?
- Mamaaa, dar eu vreau să vină acum! Hai, te rog! Că altfel nu o să dorm toată noaptea de emoție! Te rooooog!
Mă uit la ceas. 22h15. Dacă îi zic nu, o să ne certăm până spre 22h30, apoi sau rămânem supărate sau ne mai ia un sfert de oră să ne împăcăm, după care încă unul până o bag în pat și ne spunem noapte bună. Se va face de unsprezece. Nu, prea târziu.
- Bine, mamă, dacă tu vrei, vine acum!
- Atunci, eu fug la mine în cameră și stau acolo până vine, zice și pleacă de pe canapea cu tot cu căști și telefon.
Culeg cadourile de pe unde le dosisem, inclusiv punga de sub pat, de la bunica, le trântesc printre cizme și o chem, încercând să mimez entuziasmul și surpriza:
- Anaaaaa, cred că a venit Moșul!
Iarăși o găsesc copil. Se repede ca vijelia și începe să desfacă pachetele, rupând ambalajele aproape cu disperare. Incă se bucură de bomboane și de "orice" cu bufnițe. Dar piesa de rezistență a fost, de data aceasta, oferită de bunica. Mama mea care, la cei 77 de ani ai ei, s-a dus singură-singurică, în mall, și i-a luat odraslei o pereche de mănuși negre, fără degete, cu ținte, din alea de rocker. Aseară, aproape că a vrut să doarmă cu ele.
Până la urmă tot la unsprezece s-a culcat. Dar fericită.