Rămân cu privirea lipită de geam, deși n-ar trebui. N-ar trebui, în primul rând pentru că am de lucru și-n al doilea rând, apusul mă face întotdeauna să-mi las gândurile să plece departe, ca și cum aș deschide ușa coliviei unor păsări care se prefac fericite. Și totuși ochii mei refuză să revină la pagina de tradus și preferă să fixeze ba un nor, ba altul, urmărindu-i de departe, de unde sunt eu, admirându-i cum se îmbracă precum niște prințese în ziua balului: în haine roz și extravagante.

Apusurile de soare mă fac să-mi aduc aminte de Micul Prinț. Când eram mică mă tot întrebam ce naiba a pățit băiețelul ăsta la finalul cărții. Mi se părea absolut exagerat, fără sens și fără milă să-l omori, tu, ca autor, mai ales când ți-ai propus să scrii o carte pentru copii. Mai târziu am înțeles că nu era pentru copii. Incerc să-mi las privirea pe foaie și să mă concentrez. E vorba despre un atlas ornitologic de a apărut la Cluj. Textul. Cică ar fi vreo sută de specii de păsări în oraș dintre care treizeci vin doar iarna sau sunt pur și simplu în trecere.

Ridic ochii. Afară, un nor pare că s-a desfăcut în bucăți și acum sângerează. Pe măsură ce curge, sângele se transformă în noapte. Deja acoperișurile caselor dau să se piardă în întuneric. Mai am o oră. Să traduc textul. Incep să-mi simt stomacul dureros și-mi dau seama că, cu toată alergătura din timpul zilei, am uitat să mănânc. Mi-am luat la mine niște cuș-cuș cu legume. Eu l-am făcut. E simplu: la o cană de cuș-cuș, pui două căni de apă la fiert. In apa aia adaugi sare, piper, un pic de curcuma, o ceapă și un ardei pe care le toci și călești în prealabil. Când apa fierbe, stingi focul, o torni peste cuș-cuș, acoperi și lași cinci minute să se umfle. Apoi, tragi în tigaie niște legume, de care vrei tu, și le mănânci cu cuș-cuș-ul. E bun. Mie-mi place. Ca și apusurile. Mă gândesc că sunt așa, un fel de mostre de perfecțiune de care, dacă ești pe fază atunci când se întâmplă, te bucuri ca atunci când erai copil și găseai în iarbă câte un trifoi cu patru foi. Era al tău și pentru o secundă te făcea să te simți cel mai norocos copil din lume. Fără să vreau, mintea îmi zboară la Micul Prinț. Intotdeauna m-am întrebat de ce o fi vrut el o oaie. De obicei, copiii vor câini sau pisici. Eu am avut o țestoasă. Ii plăcea cozonacul.

In spatele geamului, cerul și-a închis deja rănile și acum stă întunecat și sobru, presând parcă orașul cu ora târzie. La Cluj, păsările s-au culcat și ele.