- Și... ce mai faci?
Dau din umeri și mă uit un pic pe pereți înainte de a răspunde. De fapt, trag de timp, doar-doar reușesc să găsesc un răspuns mai inteligent decât arhicunoscutul "bine". Nu găsesc.
- Bine.
Tăcere.
- Ceva nou?

De data asta mă uit în jos și preț de câteva secunde, încerc să par profund preocupată de scamele de pe covor. Sunt vreo trei, patru cu totul, deși femeia tocmai ce a fost la curățenie. Ridic privirea ușor nedumerită, ca și cum întrebarea doar ar fi traversat camera, ca o pasăre, fără să aibă legătură cu mine.
- Mai nimic. Alergătură multă. De sărbători am fugit în toate părțile: după cadouri, după mâncare, fă liste, inventează meniuri, mai un film, mai o sarma. Apoi am luat-o de la capăt cu munca și crede-mă, nici nu știu când au trecut zilele. Vrei să-ți spun ceva? Da' să nu râzi de mine.
- Ia zi!
- Acum, cât vorbim noi, tocmai se coc, în cuptor, niște vinete umplute. Serios. Nu am când să le fac, așa că să nu te superi, dar o să te rog să mergem în bucătărie, că mi-e să nu se ardă. Nici măcar n-am timp să-ți spun rețeta acum.
 După câteva secunde, izbucnește:
- Măi, fată, dar tu chiar nu ai nimic interesant de spus? Pe bune? Vorbim despre vinete?
Mă aplec un pic și arunc un ochi la tava din cuptor. Nu se ard.
- Sincer, nu-mi vine nimic în cap în momentul ăsta. Și sunt și pe fugă.
Lasă buza în jos, dezamăgit, exact ca un copil mic. Aproape că mi se face milă de el.
- Uite, zic, aș putea să-ți arăt două desene de-ale Anei. Chiar foarte frumoase. Tocmai ce le-a terminat. Vrei?
Dintr-o dată ochii i se luminează. Dă din cap că da.
Mă duc și mă întorc cu două foi mari de bloc de desen.
- Uite, măi, blogule, astea sunt. Ți le las mai jos, ca să nu zici apoi că de când a început noul an nu te-am băgat deloc în seamă.

Și blogul, dacă ar fi putut vorbi, ar fi tăcut mulțumit. Măcar până a doua zi.