Vă spuneam eu zilele trecute cum în octombrie, se înghesuie festivalurile pe străzile Bucureștiului și cum timp să ai, că în rest, nu e deloc greu să ți-l ocupi. Ei bine, asta am făcut eu începând de sâmbătă seara și până ieri și vai, ce bine mi-a prins!

Deși  FESTin-ul pe bulevard s-a încheiat, o să las totuși aici, două vorbe, despre o piesă franțuzească la care am fost cu Ana cu tot. Este vorba de "Qui suis-je?" după romanul omonim al lui Thomas Gornet, pusă în scenă  de Yann Dacota. Dacă locuiți prin Franța și o vedeți pe afișe, duceți-vă. Dacă nu, poate citiți cartea. Povestea este simplă: Vincent este un puști în ultimul an de gimnaziu care, la prima vedere, nu are nimic special în viața lui: are doi prieteni, o familie normală, un frate mai mare cu care nu se înțelege, este praf la sport și vrea să se facă ornitolog. Iar într-o zi, descoperă că s-a îndrăgostit. De un băiat.
Textul este extrem de simplu scris, nimic pretențios, nimic care să îți dea senzația că cineva, acolo, vrea să-ți facă educație. In plus, este mult umor în scriitura lui Gornet și te trezești într-un fel de râsu-plânsu alături de Vincent. L-am întrebat pe regizor dacă știa de referendumul de la noi când și-a înscris piesa în festival. Da, știam, mi-a zis și știam și că l-ați boicotat. Așadar, on est bon, mi-a zis zâmbind.

Trecem la ziua de duminică și la Festivalul Les films de Cannes unde, din păcate, nu am ajuns să văd decât un singur film: Shéhérézade de Jean-Bernard Marlin. Mi-a plăcut. Mult. Mai ales că deși povestea este despre delicvența juvenilă din Marsilia, despre droguri, prostituție, legea străzii, abandon, violența pe ecran este sugerată, fără să ți se bage sub nas, cu forța, scene cu urlete, sânge și crime. Am descoperit că am toleranță aproape zero la astfel de imagini, ocazie cu care este momentul să vă fac o mărturisire: sunt Ioana și nu pot să mă uit la The Games of Thrones din motivele mai sus menționate. Revenind însă la filmul lui Marlin. Ce este cu adevărat special la această peliculă este jocul actorilor, de fapt, al celor doi protagoniști: un puști arab și o puștoaică țigancă. Ei nu sunt profesioniști, ci doi amatori care își joacă, într-un fel, propria poveste. Dar sunt sigură că rolul de Shéhérézade a fost doar un început pentru Kenza Fortas. Minunată interpretarea fetei ăsteia!

Si iată-ne ajunși și la ziua de ieri când, într-un avânt de culturalizare supremă, am descins cu fiică mea la Teatrul de pe Lipscani, la orele 21h00 să vedem Alice a lui Laszlo Bocsardi, o copropducție între teatrul Tamasi Aron din Sf. Gheorghe și sZempol Offchestra. Inspirată din cărțile lui Lewis Carroll, piesa este o incursiune în mintea unei adolescente. Alice nu mai este o fetiță, ci o tânără care-și aduce pe scenă toate spaimele vârstei și se chinuie să crească acolo, sub ochii noștri, pe ritmuri de rock. O să vă spun așa: la sfârșit, Ana, cu lacrimile șiroaie pe față, mi-a zis în foaierul teatrului: aș vrea să-l cunosc pe domnul care a făcut spectacolul ăsta și să-i mulțumesc! Așadar, domnule Laszlo Bocsardi, mulțumim pentru acest regal. Efectiv, am rămas țintuită în scaun și m-am bucurat de fiecare moment, de fiecare personaj, de fiecare cântec sau costum. Magistrală Zsuzsanna Kiss care a imaginat costumele, minunată Noemi Bezsan care a semnat coregrafia și extraordinară Janka Korodi în rolul principal. A fost prima dată când am văzut un spectacol cu trupa din Sf. Gheorghe și am un singur lucru de spus: oau!

                            (cu regizorul Yann Dacota și cu Côme Thieulin în studioul de la radio)
                                                   
Gata, vă las să vă apucați de lucru! Vedeți că în momentul ăsta mai aveți încă filme de la Cannes și a început FNT-ul. Așadar, cum stați cu timpul?

Pentru aceia dintre voi care cred că nu vor reuși, aș vrea să spun doar atât: dacă eu am putut, puteți și voi! Iar dacă nu vă iese, măcar v-ați făcut cu o sticlă de Baileys! (eu aveam un rest de acum niște ani, de la o petrecere și așa am optat pentru rețeta asta). Vă las acum, că mă duc la teatru.

Mamă, mamă, câte lucruri se întâmplă luna asta în oraşul nostru! Nu ştiu dacă sunteţi la curent şi nu, nu mă refer acum la schimbările politice, la proteste sau la evenimentele organizate de Primărie, ci la festivaluri. FESTin pe Bulevard, FNT şi Les films de Cannes. Efectiv, timp să ai, că-n rest, nu ai cum să te plictiseşti în perioada asta. Nu o să stau acum să vă fac liste şi sugestii, ci o să mă limitez la a vă spune ce am văzut eu, ce urmează să văd şi poate careva dintre voi mai are niscaiva recomandări.

O să încep cu un spectacol rusesc, un one woman show complet diferit de tot ceea ce am văzut până acum. E vorba de Marusya  , un fel de experiment în care PR unei companii de dans urcă pe scenă ca să ne povestească despre dansul contemporan din perspectiva ei. Şi nu doar să povestească, dar să ne oblige să trăim alături de ea un joc al emoţiilor pure din care nu ai cum să scapi. E un spectacol ironic, unde nu se ştie prea bine cine râde de cine, dar unde râsul ocupă mare parte din scenă.

Următorul pe listă este un spectacol pe care, dacă aveţi ocazia să-l vedeți, nu-l rataţi! Nu este un spectacol, ci o minune de spectacol făcut de Ada Milea după o dramatizare a Antoanetei Zaharia (cea care a jucat, printre altele, în De ce fierbe copilul în mămăligă) după Visătorul lui Ian McEwan. Un spectacol- bucurie, plin de culoare, de inteligenţă şi de umor, astfel încât tot ce mi-am dorit în timpul reprezentaţiei a fost să nu se termine. Spectacolul este pe afişul Teatrului de Tineret din Piatra Neamţ, aşa că, staţi cu ochii pe el şi vedeţi pe unde merge în turnee. După ce a aplaudat de au durut-o palmele, Ana a spus aproape cu obidă: nu-i corect ca cineva să fie aşa de talentat! Asta e Ada Milea.
Şi pentru că încerc să aleg piesele de teatru în funcţie de preferinţele fiică-mii, să vă spun atunci că tocmai ce am luat bilete la Alice a lui Laszlo Bocsardi, în cadrul FNT. Nu ştiu nimic despre spectacol, mai puţin că e cu muzică şi cu o Alice adolescentă cu spaime şi trăiri specifice vârstei. In plus, Ana este înnebunită după carte şi mai ales după Pălărierul nebun atunci când e jucat de Johnny Depp. Vă las programul festivalului, poate vă place ceva.

Şi acum, două vorbe şi despre Les films de Cannes. Chiar două vorbe, că mai mult nu ştiu. M-am uitat pe listă şi dacă ar fi după mine, m-aş muta în sala de cinema pentru câteva zile. Dar cum nu pot să fac asta, cred că va trebui să mă mulţumesc cu Shéhérézade a lui Jean-Bernard Marlin și poate, cu un pic de noroc, să ajung şi la A separation a lui Asghar Farhadi. Vă las aici programul, că poate nu aveaţi ce face în zilele următoare. Si să treceți să-mi spuneți și mie ce ați văzut.

                                                (neapărat să vă duceți să-l vedeți, neapărat)

Deoarece sharing is caring, share și like dacă credeți că informațiile de mai sus pot ajuta.
                                                     
                                                        

                                

                                                            

Mi-am cumpărat o pălărie. Neagră, cu boruri largi, suficient de mari încât să pot, la o adică, să-mi acopăr dacă vreau, câte un ochi. N-am mai avut până acum pălărie. Poate că, undeva, mi se trage de la o poveste de-a mamei. Imi zicea ea că atunci când era copil, acasă, la Hunedoara, se uita cu jind la doamnele de prin oraş împopoţonate de duminică şi abia aştepta să crească ca să aibă voie să poarte şi ea pălărie. Probabil că de aici, de la povestea asta, am decis eu că pălăriile sunt un accesoriu de om mare. Cine îşi cumpără, gata, n-are decât să-şi ia adio de la tinereţe! Urmează taioarele, pantofii de piele lăcuită cu toc comod, bijuteriile de familie şi la un moment dat, un braţ de care să te ţii când mergi pe stradă. Ca într-o reţetă, pălăria era în mintea mea, primul ingredient de pe lista cu chestii de făcut pentru a fi o doamnă elegantă şi musai în vârstă.

Apoi, am ajuns la patruzeci de ani. Ba chiar am trecut un pic de pragul ăsta. Și tot fără pălărie. Până acum vreo două săptămâni când am intrat într-un magazin să caut o pereche de mănuși. P-alea de anul trecut le-am uitat într-un taxi. Și atunci am văzut-o. Era pe un raft, fix în fața unei oglinzi și fix când afară începuse să plouă. Cu ea pe cap, am început să mă învârt încoace și-ncolo, să o las ba mai pe față, ba să o ridic spre creștet, zâmbind sau încruntându-mă ca și cum, o dată cu pălăria, aș fi devenit invizibilă pentru ceilalți și deci liberă să fac ce vreau. M-am simțit ciudat de bine cu ea pe cap și de altfel, după ce am plătit-o, am rămas cu ea chiar și când m-am dus să caut mănuși și chiar mai apoi când am ieșit pe stradă și m-am prefăcut că uit de umbrela din poșetă. Cumva, mă simțeam la adăpost, acoperită cât să fiu eu prima care vede înainte să fiu văzută. Contrar așteptărilor, nu am simțit niciun an în plus. Am simțit-o pur și simplu ca fiind a mea. Un fel de organ căruia îi venise timpul să-mi crească undeva. Poate că așa se simte și bătrânețea atunci când vine la timpul ei. Ca ceva necesar.

Mergeam pe stradă și tot trăgeam cu ochiul (ăla neacoperit de borul larg) în vitrinele magazinelor doar, doar, aș fi rămas surprinsă de propria mea imagine. Deloc. Nimic din ceea ce vedeam nu era altfel decât știam deja. Pălăria era doar o pălărie, un accesoriu care, în combinație cu geaca de piele îmi dădea un aer mai degrabă cool decât elegant.

Acasă, am lăsat pălăria pe scaunul de răchită din hol, ăla pe care o așezam pe Ana mică cât să-i leg șireturile.
- Dă-mi-o mie, zice și fără să aștepte răspunsul, și-o pune pe cap și rămâne să se admire în fața oglinzii.
Mi-o simt smulsă, oarecum dureros și mai că aș ține o mână pe ea să nu mi-o ia.
- Nu, e a mea, îi zic și vocea îmi sună plângăcioasă și subțire ca a bunicilor ce se prostesc încercând să imite vorba copiilor.
Tace și pare că abandonează lupta.

Ieri, primesc mesaj. Te roooog, te rooog dă-mi-o și mie împrumut! Imi aduc aminte de mine la vârsta ei. Am plecat, într-o iarnă, la școală, cu unicul pulover de mohair al maică-mii și l-am uitat în bancă. In cel mai rău caz o pierde și o să o consider răzbunată pe mama. Fie, ia-o și vezi să nu o lași prin clasă. Până la urmă, îmi zic, dacă o purtăm amândouă e semn că n-are cum să fie accesoriu de om în vârstă. Doar un semn că nu mai pot să-mi cumpăr nimic fără să împart cu ea. Și un semn că iată, crește. E aproape cât mine. Las' că la iarnă, îi împrumut și eu mănușile!

Și iată că nu a trecut! Referendumul, despre el vorbesc. Și știți ce m-a surprins cel mai tare? Că am fost sigură că o să se valideze, sigură că vor strânge suficiente semnături. Și știți ce e cel mai trist? Nu doar faptul că eu și mulți alții ca mine am fost ferm convinși că nu are rost să facem nimic pentru că dacă ăștia se decid să fure, apăi fură frate, dar că și ei (oricare ar fi ăia- partide, BOR, coaliții sau alianțe) erau siguri că frauda e doar o chestiune de voință, nu și de putință. Și totuși, nu a trecut.

Sigur, putem discuta mult pe această temă, putem să facem scenarii fel de fel, cum că pe foaia aia nu scria clar gay și deci oamenii nu au înțeles ce trebuie să facă, sau că n-au vrut să-și miște fundul până la urnă pe degeaba sau că, pur și simplu, o parte de electorat a plecat în weekend, profitând de vinerea liberă de dinainte sau că boicotul a reușit pentru că românul oricum nu dă doi bani pe vot și deci preferă să stea acasă.

Dar chiar și așa. Eu, personal, am trăit referendumul cu fatalitatea ciobanului mioritic. Mă uitam cum la închiderea urnelor participarea era clar sub pragul de 30% și mintea mea nu putea gândi decât un singur lucru: las' că până mâine dimineață găsesc ăștia o cale să mai facă rost de vreo 10 procente. Psihologic vorbind, suntem un popor copil. Obișnuiți cu autoritatea, așteptăm să ni se spună ce să facem și acționăm ca să evităm sancțiunile și pedepsele, nu ca să obținem beneficii. Infantilizați de comunism, ne simțim pierduți fără niște conducători care buni sau răi, ne dau sentimentul de apartenență.

Doar că iată, referendumul ăsta a arătat, mie cel puțin, că a venit din urmă generația asta, Y și a început încet- încet să ne crească spre adolescență. Ceea ce s-a întâmplat zilele astea și mai ales felul în care s-a întâmplat mi-a arătat că sunt șanse să ni se  termine, în sfârșit, copilăria. Spre deosebire de cei mici, adolescenții sunt imprevizibili, independenți, greu de strunit, curioși, ba apatici, ba energici, vocali, blazați, uneori egoiști, de multe ori dezordonați, teribiliști, dornici de atenție și de schimbare. Vă spun eu, că am una exact așa acasă. Ei nu vor să asculte sau să facă ce li se spune, iar asta va fi o mare problemă pentru toată această masă de politicieni formată în comunism și care nu știe să acționeze altfel. Va fi probabil un soi de conflit între generații la nivel de țară și bine ar fi ca cei de la putere să-și aducă aminte de vorba aia "vai de părinții ce n-ascultă de copii".


Dacă v-a plăcut articolul, multumesc pentru like și share.

De-a lungul ultimilor ani s-au tot întâmplat lucruri revoltătoare. Ba cu Roşia Montană, ba cu legile justiţiei, ba cu lipsa medicamentelor, ba cu una, ba cu alta. Cumva, mi se părea că există o normalitate suficient de mare şi de puternică capabilă să tragă balanţa în partea cealaltă. Mi se părea că acolo, în bula mea, eram încă în siguranţă. Că puteam să-mi trag pătura peste cap şi să aştept să treacă. Să dispară o generaţie de comunişti înrăiţi, needucaţi şi corupţi şi să ajungă, în sfârşit, în poziţiile cheie ale societăţii, generaţia astora mici, ăstora de cresc cu facebook şi Internet, dar care, în ciuda educaţiei din şcoli şi uneori chiar din familii, sunt adepţii  valorilor occidentale.