I-am spus că o să dureze vreun sfert de ceas. Am vorbit o oră. Am avut despre ce vorbi. O viață ca-n filme, cu o copilărie plină de neprevăzut. Cu bune și cu rele. Dar, după cum o să vedeți, "Angela merge mai departe". Doamnelor și domnilor, Dorina Lazăr.

Ioana Stăncescu: Sunteţi cunoscută drept o ardeleancă tranşantă care spune întotdeauna ce gândeşte, aşa că permiteţi-mi să fiu la rândul meu directă şi să vă întreb aşa: copilărie fericită sau nefericită?
Dorina Lazăr: Nu ştiu ce să vă spun. Hai să zicem că am avut o copilărie mai ciudată, mai dificilă, dar foarte fericită. Eu am fost un copil de părinţi despărţiţi. Sunt născută la Hunedoara, în 1940, şi chiar dacă au trecut atâţia ani de atunci, încă am vii în minte amintirile din primii mei ani de viaţă.

IS: Ce vă amintiţi?
DL: Uite, de exemplu ştiu că pe la doi, trei ani, bunica mea se ducea în zori să mulgă vaca şi apoi îmi dădea imediat o cană de lapte cald şi nefiert. Ţin minte că eram în casa bunicilor mei şi maică-mea mă alerga prin toate cele trei camere şi, matematic, eu mă ascundeam între dulap şi perete şi o aşteptam acolo cu sufletul la gură, să mă găsească şi să mă sperie.

IS: Era o mamă veselă?
DL: Era  o mamă tânără. Avea optsprezece ani când m-a născut, iar tata treizeci şi opt. De aceea nici nu a mers între ei. Revenind la amintiri, ţin minte că aveam vreo patru ani când mama m-a luat cu ea la cinema să vadă un film şi tata s-a supărat atât de tare încât a încuiat toate uşile de la casă şi a trebuit să intrăm pe geam. Îmi aduc apoi aminte de bombardamente. Aveam vecini nişte unguri cu care ne-am înţeles foarte bine şi noaptea, când porneau sirenele, ne refugiam la ei în grădină unde erau săpate un fel de tranşee şi stăteam acolo până treceau avioanele. Mai ştiu că în casa noastră au fost încartiruiţi nişte ruşi şi îmi aduc aminte că era un ofiţer foarte frumos care mă lua pe umeri şi era aşa de înalt că reușeam să ajung să văd peste poartă.

IS: Cum era casa copilăriei?
DL:  Era o casă cu un demisol unde aveam bucătăria şi două pivniţe fabuloase în care ţineam, într-una morcovii şi cartofii pentru iarnă şi în cealaltă, bancul de lucru al bunicului şi al unchiului meu, care erau unul zidar şi celălalt instalator. Şi mai era o masă pe care țineam la rece untul și tăvile cu prăjituri şi mai ales lădiţele cu marmeladă care se tăia apoi felii, felii. Acolo mâncam şi acolo găteam. Îmi aduc aminte că tata şi unchiul meu stăteau la masă, în pimniţă, cum se zice la noi, în Ardeal, şi eu mă duceam sus în dormitor unde aveam un aparat de radio Telefunken. E un aparat care mai există şi astăzi, în acelaşi loc, la capul patului, doar că nu mai merge. Ei, şi eu mă duceam şi ascultam buletinul de ştiri şi apoi coboram în goană cele două rânduri de scări, până în pivniţă şi le povesteam celor mari ce mai făceau nemţii şi iar fugeam sus, şi iar jos, şi tot aşa. Aparatul ăsta de radio a jucat un rol important în viaţa mea.

Abia așteptam să stăm de vorbă. Abia așteptam să văd cum a fost. Cum este, știam. E de ajuns să apară și scena se umple și respiră. Nu e actor, nu are nevoie de text și de replici pentru a povesti și a vă lua cu el în lumea unde imaginile și închipuirile prind formă. E nevoie doar de trup și talent.  Ne-am înțeles să ne tutuim, fiindcă suntem din aceeași generație. Doamnelor și domnilor, Răzvan Mazilu.

Ioana Stăncescu: Venind spre tine, mă tot gândeam oare cum să încep acest interviu. Şi mi-a venit în minte o carte a lui Haruki Murakami: Dans, dans, dans. Şi mă întrebam, oare aşa a fost şi copilăria ta?
Răzvan Mazilu: A fost marcată clar de dans, de ceea ce mai târziu avea să fie profesia mea.  

IS: Deşi nu sunt la primul interviu cu oameni mari, cum îmi place mie să-mi numesc invitații, trebuie să recunosc că este pentru prima dată când nu reuşesc deloc să-mi imaginez copilul care ai fost cândva. Ai putea să mă ajuţi?
RM: Am fost un copil frumuşel, cu un păr foarte buclat care se mişca tot timpul şi care voia să imite tot ceea ce vedea la televizor. 

IS: Lucru deloc simplu, având în vedere că în vremea copilăriei tale, nu prea aveai ce să vezi la televizor.
RM: Ba nu, vorbim de sfârşitul anilor '70 când încă mai erau emisiuni bune la televizor. Nu ştiu dacă îţi aduci aminte, dar pe vremea aceea se dădea foarte mult balet clasic. 

IS: Şi te uitai?
RM: Oh da, aveam mai puţin de trei ani când am început să urmăresc spectacolele de dans de la televizor şi să încerc să fac şi eu ce vedeam pe micul ecran.  

IS: Să înţeleg că cineva din familia ta se uita la balet?
RM: Ah, nu! Nu exista la mine în familie vreo tradiţie în sensul ăsta. Părinţii mei erau nişte simpli muncitori. Nu erau intelectuali, nu erau artişti sau balerini şi… 

De câteva minute mă chinui să scriu o introducere așa cum ar merita-o. Sincer, nici nu știu cu ce să încep. Și sincer, nici nu știu dacă e cazul. Dacă este, cred că e vina voastră că nu ați mai fost de ceva vreme la teatru. Pentru că el este acolo. În rest, pot să vă spun că a vorbi cu el este un spectacol în sine. Felul de a-și juca cuvintele, de a se juca cu ele, de a le transforma în replici, de a ridica sau a îmblânzi tonul, susținându-l cu gesturi largi sau vorbe șoptite mă face să mă simt onorată că l-am întâlnit. Ah, și iubește copacii. O să vedeți voi de ce. I se trage din copilăria domniei sale. De pe vremea când Florin Zamfirescu era mic.


 Ioana Stăncescu: Am văzut de curând filmul Poziţia copilului, o peliculă în care jucaţi rolul unui tată neiubit şi nerespectat....
Florin Zamfirescu: Un tată contemporan, am putea spune.

IS: Bine zis. Doar că eu aş vrea să mă opresc asupra sintagmei din titlu.
FZ: Nu ştiu dacă ai aflat, dar titlul filmului preia o poziţie de yoga, o poziţie de abandon total.

IS: Da, aflasem; dar eu aş vrea doar să parafrazez titlul şi să vă rog să vă puneţi în poziţia copilului care aţi fost cândva.
FZ: Draga mea, eu cred că sunt printre ultimii români care au traversat de când s-au născut şi până au ajuns la maturitate, toate etapele de la daci până în zilele noastre. Aşa cum copilul, în burta mamei, trece prin toate fazele ontogenezei, de la morulă, blastulă şi aşa mai departe, tot aşa şi eu am traversat o serie de etape ale vieţii noastre pe acest pământ. Bună parte din copilărie, eu mi-am petrecut-o în satul Şerbăneşti de sub Muntele Cozia, de unde se trăgea familia mamei. Şi acolo, dragă Ioana, află că pe când aveam eu cinci, şase ani, încă se mai trăia ca pe timpul dacilor. Aşa zic eu. Adică multă lume trăia în bordeie, umbla în opinci, se lumina nu la opaiţ, ci la lampă cu gaz, făcea focul în soba cu lemne şi se îmbrăca cu haine ţesute în casă, la război. Până şi uleiul, oamenii îl procurau curăţând toată iarna seminţe de dovleac pe care le duceau apoi la teasc pentru a le stoarce. Se trăia aşadar în condiţii dacice.

Vă povesteam în urmă cu ceva timp că voi chema din când în când, la mine pe blog, niște oameni mari pe care îi voi ruga să-mi spună câte ceva despre ei când erau mici. După întâlnirea de săptămâna trecută cu Pavel Bartoș, astăzi vă invit să vă așezați comod în fotolii și, împreună cu subsemnata, să aflați mai multe despre o doamnă minunată, înzestrată cu un talent uriaș și cu un glas molcom și dulce precum orașul copilăriei domniei sale.  Fără alte prezentări și cuvinte de prisos, să începem să depănăm amintiri din copilăria Rodicăi Mandache.

Ioana Stăncescu: Deși afară a venit primăvara, nu pot, uitându-mă la dumneavoastră, să nu mă gândesc la  iarnă, mai exact la Visul unei nopți de iarnă, minunatul spectacol în care ați jucat. Așa că permiteți-mi, stimată doamnă Rodica Mandache, să vă invit astăzi să visați aici, în fața mea, la copilăria dumneavoastră.
Rodica Mandache: M-am născut la Iași. Iașiul e un oraș academic, e un oraș căruia nu degeaba i se zice dulcele târg al Ieșului, pentru că e într-adevăr dulce, e blând. M-am simțit iubită tot timpul și cred că din asta m-am și hrănit. Poate de asta am îndurat atât de mult ca actriță, pentru că atunci s-a clădit ceva.  Nimic din viața mea, și am avut parte de lucruri extraordinar de frumoase și de bune, nu s-a ridicat la ce mi s-a întâmplat în copilărie: nici ca simțire, nici ca bunătate. Niciodată nu am mai fost atât de fericită ca atunci. Eu vin dintr-o familie cu 4 copii; părinții mei erau foarte, foarte tineri...

IS: Câți ani aveau?
RM: Păi, când eu am ajuns la facultate, mama avea treizeci și șase, treizeci și șapte de ani. Tata era mai mare cu vreo nouă ani, dar tot tânăr era. Eram trei fete și un băiat, născuți din doi în doi ani, cel mai mic fiind fratele meu. Înainte de mine, mai fusese un băiat, Mihăiță, care murise de dizenterie și de dorul lui părinții nu s-au oprit până nu a apărut încă un băiat în familie. Îmi aduc aminte că eu, fiind cea mai mare, citeam și apoi toată casa citea aceeași carte și organizam adevărate colocvii, copilărești desigur, dar îmi aduc aminte de ele. Umblam tot orașul după cărți, cărți care nu se mai editau. Aveam o bibliotecă uriașă la Palatul din Iași pe care am înțeles că o vor reface, și acolo mergeam toți copiii să stăm la coadă ca nu care cumva cartea cea mai minunată să nimerească la altcineva.

Fac schimbări. Am început cu mine. De fapt, cu el, cu capul meu. Din blond a devenit... hm... portocaliu?! Aproape. Naturalul meu auriu ca mierea de pădure se întrezărește timid din spatele unor șuvițe roșcat - portocalii. Îmi place.

Apoi, am continuat. Cu schimbările. Și am hotărât să vă ofer ceva nou. Niște interviuri. Nu vor fi tot timpul, vor fi din când în când, dar mă bucur pentru fiecare dintre ele, pentru fiecare minut petrecut cu acești oameni mari care au acceptat să-mi povestească despre ei când erau mici.

Așadar, dacă vreți să citiți niște amintiri din copilărie, uitați-vă după postările cu eticheta "copilării". Astăzi vă așteaptă Pavel Bartoș. O țară întreagă îl știe de la televizor. Ana mea îl știe în rolul prichindelului Habarnam. Eu îl știu de pe scena Odeonului. Și din culisele teatrului, căci așa se explică tutuiala pe care ne-o permitem de-a lungul discuției pe care am avut-o cu puțin timp în urmă și pentru care îi mulțumesc. Așadar, fără alte introduceri, să începem.

Un copil mic și un decor mare

Ioana Stăncescu: Cu tine am să inaugurez o serie de interviuri despre copilărie.
Pavel Bartoș: Am înțeles.

IS: Nu vom vorbi despre teatru sau despre actorul Pavel Bartoș...
PB: Ce bine!

IS: Dar pentru că ne aflăm într-un teatru (Odeon), o să te rog să-mi spui: dacă ar fi să-ți imaginezi un decor pentru casa în care te-ai născut, cam cum ar arăta?
PB: Vai, ce bună întrebare! Adică, cum a fost, sau cum mi-aș imagina-o?

IS: Cum a fost.
PB: Uite, avem noi un spectacol pentru copii: Aventurile lui Habarnam.  Cam așa era și casa mea. Totul mi se părea mare. Eu m-am născut la bloc și parcă totul din jur era enorm. Locuiam la etajul doi și mi se părea foarte, foarte sus, mai ales că liftul era mai tot timpul stricat. Eu eram mic și totul mi se părea mare.

IS: Hai să începem cu faptul că te-ai născut la Miercurea Ciuc.
PB: Da, m-am născut la Miercurea Ciuc...