marți, 19 martie 2013

La taifas cu Florin Zamfirescu

De câteva minute mă chinui să scriu o introducere așa cum ar merita-o. Sincer, nici nu știu cu ce să încep. Și sincer, nici nu știu dacă e cazul. Dacă este, cred că e vina voastră că nu ați mai fost de ceva vreme la teatru. Pentru că el este acolo. În rest, pot să vă spun că a vorbi cu el este un spectacol în sine. Felul de a-și juca cuvintele, de a se juca cu ele, de a le transforma în replici, de a ridica sau a îmblânzi tonul, susținându-l cu gesturi largi sau vorbe șoptite mă face să mă simt onorată că l-am întâlnit. Ah, și iubește copacii. O să vedeți voi de ce. I se trage din copilăria domniei sale. De pe vremea când Florin Zamfirescu era mic.


 Ioana Stăncescu: Am văzut de curând filmul Poziţia copilului, o peliculă în care jucaţi rolul unui tată neiubit şi nerespectat....
Florin Zamfirescu: Un tată contemporan, am putea spune.

IS: Bine zis. Doar că eu aş vrea să mă opresc asupra sintagmei din titlu.
FZ: Nu ştiu dacă ai aflat, dar titlul filmului preia o poziţie de yoga, o poziţie de abandon total.

IS: Da, aflasem; dar eu aş vrea doar să parafrazez titlul şi să vă rog să vă puneţi în poziţia copilului care aţi fost cândva.
FZ: Draga mea, eu cred că sunt printre ultimii români care au traversat de când s-au născut şi până au ajuns la maturitate, toate etapele de la daci până în zilele noastre. Aşa cum copilul, în burta mamei, trece prin toate fazele ontogenezei, de la morulă, blastulă şi aşa mai departe, tot aşa şi eu am traversat o serie de etape ale vieţii noastre pe acest pământ. Bună parte din copilărie, eu mi-am petrecut-o în satul Şerbăneşti de sub Muntele Cozia, de unde se trăgea familia mamei. Şi acolo, dragă Ioana, află că pe când aveam eu cinci, şase ani, încă se mai trăia ca pe timpul dacilor. Aşa zic eu. Adică multă lume trăia în bordeie, umbla în opinci, se lumina nu la opaiţ, ci la lampă cu gaz, făcea focul în soba cu lemne şi se îmbrăca cu haine ţesute în casă, la război. Până şi uleiul, oamenii îl procurau curăţând toată iarna seminţe de dovleac pe care le duceau apoi la teasc pentru a le stoarce. Se trăia aşadar în condiţii dacice.

IS: Alţii le-ar numi sărăcie!
FZ: Nu, nu era sărăcie. Sărăcia se naşte prin comparaţie, dar acolo erau toţi la fel, aşa se trăia la noi. Toate casele de la ţară aveau pe atunci pământ pe jos. Doar o cameră din cele două câte aveau casele era podită şi anume cea în care se dormea, dar cealaltă, unde era şi bucătăria, era, după cum îţi spuneam, cu pământ pe jos. La mine acasă uleiul era obţinut din materiale proprii, bunicii aveau stupi şi foloseau miere în loc de zahăr, iar singurul lucru cumpărat, în vremea aceea,  era gazul de lampă. Costa un leu litrul, îmi aduc şi acum aminte.

IS: Aşadar, totul era hand made. Şi în plus, foarte bio!
FZ: Aia nu mai spun! Probabil că de aici şi rezistenţa mea la a face faţă problemelor actuale de sănătate. Ţin minte că umblam desculţ toată vara, mâncam numai din livadă şi din curte, aveam ouă, creşteam găini, curcani, bibilici, tot felul de orătănii cum le zicea bunică-mea, plus vaci cu lapte şi porci, aveam viţă de vie şi ne făceam chiar propria băutură. Era o licoare numită liveji, făcută din mere şi pere pădureţe. Te duceai în pădure şi adunai câteva coşuri cu fructe d-astea mici şi acre ce altfel nu se puteau mânca, turnai deasupra un butoi cu apă, îl astupai şi până la Crăciun se făcea un cidru atât de acru de-ţi crăpau măselele. Livejul nu are pic de alcool şi toţi copiii din sat beau în neştire.

IS: Vă trageţi din două neamuri foarte diferite. Unul de preoţi, din partea mamei şi celălalt de învăţători.
FZ: Numai fraţii tatei au fost învăţători, căci bunicul din partea tatălui,  înainte de a deveni  perceptor şi de a se ocupa cu strângerea dărilor, a fost în tinereţe primar al oraşului Călimăneşti.  Gheorghe, căci aşa se numea, avea vreo 20 de ani când a fost ales primar şi în perioada aia l-a cunoscut pe Caragiale. Dar cum? Păi Caragiale, care la vremea aia era revizor şcolar în raionul Loviştea,  a petrecut o vară întreagă la Călimăneşti să facă, chipurile, săpături la castrul roman de la Bivolari. Ei, şi acolo, a finalizat el O scrisoare pierdută. Când a scris el despre un orăşel de munte se referea la Vâlcea. Ţii minte că i se spune la un moment dat lui Caţavencu de Grădina Zăvoiu,  de la marginea oraşului? Păi asta e în Vâlcea! Şi că tot vorbim de Caragiale, să ştii că el i-a schimbat numele lui bunică-miu!

IS: Cum aşa?!
FZ: Bunicul meu se numea Gheorghe Zamfirache. Şi Caragiale i-a zis că ce-i aia Zamfirache- Trahanache, că ăsta e nume de grec. Şi atunci l-a sfătuit să-şi schimbe numele, mai ales că pe vremea aia era uşor, te duceai la primărie, îl schimbai şi gata. Aşa că pot să-i zic naşul Caragiale!

IS: Asta era pe ramură paternă. Şi din partea mamei?
FZ: Din partea mamei, se numeau Mirodot şi erau greci fanarioţi, din cei despre care scria Eminescu grecotei cu nas subţire. Nu ştiu cum au ajuns în vârful dealului, sub Cozia. Dar, în Şerbăneşti, erau două neamuri de greci. Mirodot care în prezent a dispărut cu totul şi Porfire care a umplut jumătate din sat. Numai că toţi Porfireştii din Şerbăneşti sunt păzitori de capre. Au fost foarte puternici în neam, au făcut băieţi care au dus mai departe numele, dar nu sunt oameni de carte. Mirodoţii au fost preoţi, pe când Porfireştii sunt căprari.

IS: Prin ce v-a influenţat faptul că v-aţi născut într-o familie de preoţi?
FZ: În primul rând, am trăit cu cărţi în casă şi am fost înconjurat de oameni cu deschidere spre cultură, spre lectură, spre artă şi frumos. Mama a vrut să fie actriţă.

IS: Şi de ce nu s-a făcut?
FZ: N-a vrut s-o dea tata mare la şcoală. El spunea că locul fetelor e la cratiţă. Mama şi cu sora mamei au făcut doar şapte clase, în schimb cei doi băieţi au devenit unul preot şi unul învăţător. Învăţătorul a murit pe front, iar preotul este tatăl părintelui Ghelasie din Frăsinei, pentru cine îl cunoaşte.

IS: Chiar voiam să vă întreb dacă l-aţi cunoscut bine?
FZ: Păi da. Doru, căci aşa se numea în viaţa particulară, e cu cinci ani mai mare decât mine şi am crescut în aceeaşi curte.

IS: Şi printre atâţia oameni cu înclinare spre rugăciune, de unde ideea asta de a vă apuca de teatru?
FZ: Nici eu nu ştiu. Habar n-am dacă mi-ar fi venit mie ideea asta de unul singur. Căci nici mamei nu i-a venit aşa, din senin. Măcar eu trăiam întru-un oraş şi-ntr-o epocă în care mai veneau trupe de teatru la Călimăneşti, mai ascultam teatru radiofonic, dar stau şi mă gândesc la biată mama, născută în 1925,  ea nici asta nu a avut pe vremea ei. Cică era la şcoala primară din Şerbăneşti, în vremea războiului, un învăţător nou care s-a apucat să facă scenete cu copiii. Şi el a descoperit că mama era foarte expresivă. Oricum, ca fetiţă, era foarte ciudată. Era o Scorpioancă rea, o cam băteau părinţii...

IS: Cum se numea?
FZ: Păi încă trăieşte. O cheamă Zizi, de la Elizabeta. Şi chiar şi ea o întreba într-o zi pe o vecină auzi, ţaţă Paraschivo, de ce mă băteau pe mine toţi, când eram mică? Şi la care Paraschiva i-a zis: eeeh, păi erai seacă rău! (râde) Dar învăţătorul ăla i-a spus mamei că are mare talent la teatru şi a pus-o să înveţe poezii şi aşa i s-a deschis apetitul pentru lectură. Mama a citit enorm, dar a jucat şi teatru de amatori la Căminul cultural. Ei şi până la urmă, văzând că ea nu are nicio şansă să facă teatru, mi-a băgat mie prostia asta în cap şi m-a nenorocit.

IS: Aici voiam să ajung.
FZ. Eu la patru, cinci ani, recitam din El Zorab, din Regina Ostrogoţilor. Îmi povestea mama că pe la doi, trei ani, am răcit şi am făcut aprindere de plămâni. Şi noaptea am început să mă urc cu mâinile pe pereţi şi să recit "jalnic vâjâie prin noapte, glasul codrilor de brad, ploaia cade-n repezi picuri, repezi fulgerele cad" (Regina Ostrogoţilor) şi mama săraca s-a speriat când m-a văzut aşa, roşu ca racul şi cu 41 febră.

IS: Dar altfel,  foarte cult!
FZ: Păi, da! Dar pe lângă recitat, mai aveam eu şi ceva genetic. Uite, eu vorbesc mult...

IS: Pentru mine, e ideal!
FZ (râde): Eu acum sunt bătrân şi urât, dar îmi spunea mama că pe vremea când aveam vreo doi, trei, patru ani şi ieşeam cu ea în parc, nu treceau mai mult de zece minute şi toţi oamenii începeau să se strângă roată în jurul meu. Pe lângă că aveam nişte plete până la umeri, să vezi ce puteam vorbi, ce răspunsuri îmi dădeau prin cap, ce discuţii purtam cu cei din jurul meu! Eram ca la Copiii spun lucruri trăsnite.

IS: Şi la şcoală cum eraţi?
FZ: La şcoală am devenit timid, eram deja conştient de mine. Extrovertit eram doar în curte, la joacă. Dar, făceam prostii mari de tot. În văzul lumii eram însă timid şi asta pentru că am fost crescut în spiritul ăla cu şşşt, taci din gură, nu e voie, uite că se uită nenea la tine! Ţin minte că am fost la un moment dat cu ai mei într-o vizită la o tanti care făcuse prăjituri. Şi mi-a zis hai, Florine, ia şi tu o prăjitură! Deşi muream de poftă, pentru nimic în lume nu mâncam decât dacă îmi dădea mama, cu mâna ei. Nu ştiu de ce, era ceva instinctiv, animalic!

IS: Înainte de a începe interviul, mi-aţi spus că vreţi neapărat să transmiteţi ceva.
FZ: Aş vrea să urez tuturor copiilor să aibă o copilărie ca a mea. Noi, oamenii, trăim în două medii distincte. Aici, de exemplu, în această cabină de teatru unde ne aflăm,  nu există absolut nimic natural. Niciun scaun, nicio masă sau mochetă sau lumină. Oamenii, în apartamentele lor, simt nevoia să aibă ceva natural şi atunci pun o vază cu flori. Dar, într-o vază de flori nu te poţi tăvăli, nu poţi aţipi. În pădure, da. De aceea simte orice om nevoia să iasă în natură, fiindcă acolo nu mai e nimic construit sau e prea puţin. De aia se duc oamenii la Costineşti sau în Vama Veche şi stau câte două săptămâni la cort. Eu, ca şi copil, am crescut în sânul naturii. La mine doar patul în care dormeam era făcut de mâna omului. Nici papuci nu aveam. După cum ţi-am povestit, când am fost mic,  eu am făcut aprindere la plămâni şi doctorul le-a recomandat alor mei să mă lase vara să umblu desculţ. În plus, pentru că eram în creştere, nu mă mai încăpeau pantofii de cu iarnă şi cum alţii nu primeam decât toamna, mergeam în picioarele goale. Şi toată ziua stăteam pe la râu, în iarbă, prin copaci. Tu ştii de ce copiii simt nevoia să se urce în copaci? Nimeni nu a mai spus asta până la mine.

IS: Nu m-am gândit niciodată că ar fi un motiv ascuns.
FZ: Oh, ba da! Toţi copiii vor să se caţăre cât mai sus şi să stea acolo şi să se legene şi să se uite în zare. Dar nu te urci în copaci pentru a fi la înălţime. Ci dintr-o nevoie pe care nici tu nu ţi-o ştii, dar pe care o simţi: aceea de a îmbrăţişa copaciii. Du-ţi odată copilul în pădure şi lasă-l să-şi aleagă un copac şi să-şi lipească obrazul de el. Un fag, dacă se poate, că are coaja fină. Sau un nuc. Şi lasă-l să-şi apropie şi nasul de el şi să-l respire. Gestul ăsta îţi dă o energie de neimaginat! Poţi sta minute în şir cu copacul în braţe, asemeni unui prieten, unui iubit. Îmbrăţişarea copacilor e o chestiune yogină, dar eu nu de la ei am învăţat-o. Eu mă duceam în pădure şi aveam nişte copaci în care îmi plăcea să mă urc şi să mă lipesc de ei. Şi apoi, de la o vârstă încolo, nici nu am vrut să mă mai caţăr, ci doar să-i îmbrăţişez şi să-i respir. Nu-ţi poţi imagina cum e! Asta e copilărie adevărată! Copilul trebuie dus, lăsat să se murdărească în iarbă, să mănânce macriş, să ştie ce e ăla pur. Tu ştii?

IS: Cu excepţia detergentul omonim, habar n-am!
FZ: E un fel de praz sălbatic pe care îl găseşti la ţară şi are gust de ceapă şi pe care noi îl mâncam cu brânză.

IS: Apropo de "noi": cum erau părinţii?
FZ: Mama mă bătea rău şi am moştenit şi eu chestia asta. Demult, mi se întâmpla să mai ridic şi eu mâna la copiii mei. Asta până într-o zi când Ştefana, fata mea, văzând că mă pregătesc să o plesnesc pentru nu ştiu ce prostie, a ţipat la mine, deşi nici nu vorbea bine pe vremea aia: niciodată să mă baţi!  După cum vezi, avea un simţ al limbii deosebit că aşa e de fapt corect, nu cum zicem noi cu două negaţii care, teoretic, s-ar exclude. Şi apropo de asta, îmi aduc aminte că i-am spus odată Ştefanei că mergem în vizită la Nichita Stănescu. Şi la care ea m-a întrebat cine este ea? Păi nu e o ea, e un el, i-am răspuns. Şi când am ajuns acolo, ea i-a zis bine măi, Nichitule!  De altfel şi mie, pe vremea când jucam în Romeo şi Julieta, îmi spunea Romeule, că pentru ea Romeo nu era nume de băiat.

IS: Apropo de nume, cum vă strigau părinţii?
FZ: Ninu. De la Florinu. Aşa ziceam eu în copilărie că mă cheamă: Ninu Zamfăcălecu! Şi soră-mii, Raluca, îi spuneam Uca. Aşa am crescut noi, ca Ninu şi ca Uca. Mama încă mă strigă aşa.

IS: Revenind la părinţi. Mama era severă. Şi tata?
FZ (zâmbeşte): Tata era blândeţea întruchipată. Îmi aduc aminte cum odată tata a vrut chiar să-i dea o palmă  mamii când a văzut că ne bate. Tata era un om extraordinar. Mama era riguroasă, aspră, dură.

IS: Spartană!
FZ: Da, da, chiar aşa! Dar, tata... Tata era boem. El bea o ţuică şi cânta toată noaptea.

IS: Făceaţi prostii?
FZ: Mari, mari de tot, pentru că aveam şi ocazia să le fac. Mi-aduc aminte că au demolat odată o căsoaie din curtea bunicilor unde fusese marele stat major în războiul din 1916. Şi am găsit acolo o sacoşă plină cu cartuşe netrase, baionete mari, mici, pistoale; în fine, de toate. Am luat o paporniţă de cartuşe, am adunat copiii la mine acasă, inclusiv pe cei doi băieţi ai şefului poliţiei, am făcut focul în beci şi am aruncat cartuşele în foc. Şi apoi ne-am dus să aşteptăm sus şi când am văzut că nu se întâmplă nimic, am coborât cu toţii în beci şi am deschis uşa. Şi a început o răpăială grozavă şi unul dintre copii, Gigi, care  e inginer aici, în Bucureşti şi care era sâsâit a început să ţipe: uite că a făcut gaură aiţia lângă mine, uite aiţia! Noroc că nu a păţit nimeni nimic!

IS: Neam de preoţi! V-a păzit Cel de Sus!
FZ: Păi, zi şi tu,  ăsta e joc de copii?! Altădată, am plecat haiduci pe munţi. Ne ziceam Miflorevinegii, de la Mihai, Florin, Relu, Nelu, Viorel şi Gigi. Ne-am dus pe Muntele Cozia şi au venit cu poliţia să ne caute că nu ştia nimeni unde dracu' suntem. Sau am plecat pe Olt cu nişte plute furate de la gheţărie, am şterpelit un butoi de bitum de la unii care turnau asfalt pe stradă, l-am topit la mine în curte şi ne-am făcut o ditamai pluta cu care am vrut să ajungem la Dunăre. Dar, n-am ajuns decât până la Vâlcea, 18 km mai încolo,  pentru că ni se făcuse foame şi am renunţat.

IS: Voiaţi să fugiţi din ţară?
FZ: Da, dar ne-am dat seama că mai aveam prea mult şi că...

IS: Vă era prea foame.
FZ: Şi că oricum era complicat şi noi eram doar nişte puştani printr-a şaptea sau a opta.

IS: Cum stăteaţi cu iubirile?
FZ: Ştii, toată viaţa mea eu am avut două greutăţi: să te conving să fii iubita mea şi după aia,  să mai pot scăpa de tine. Prima mea iubire a fost în clasa I, dar am fost insistent şi în clasa a zecea a zis, în sfârşit, da!

IS: Deci, din clasa I până într-a X aţi...
FZ: Da, da, am iubit-o! Ţin minte că i-am scris în clasa a VI-a un bilet în versuri şi ea s-a dus la cancelarie şi m-a făcut de râs. Ea a fost cea mai mare iubire a vieţii mele. Fata asta care a şi murit de altfel, la 59 de ani. O chema Cristina. Încă tresar de fiecare dată când aud numele ăsta. Oricum, a fost o poveste complicată. Dar eu mă mai îndrăgosteam şi de altele în paralel. Şi apoi, iar reveneam la Cristina şi ea, iar zicea nu şi atunci mă îndrăgosteam iar de altele. Uneori mă îndrăgosteam de câte vreo colegă şi iubirea ţinea doar o zi. Ea nici nu ştia că o iubesc. Oricum, am spus-o şi o mai spun: nu a fost nicio clipă în viaţa mea, de când mă ştiu şi până în momentul de faţă, când să nu fiu îndrăgostit. Chiar şi acum sunt îndrăgostit!

IS: Este o reţetă de viaţă sănătoasă: să iubeşti, să stai în natură şi să mănânci produse organice -- exact ce spun specialiştii!
FZ: Da, da!

IS: Dacă ar fi să puteţi să mai retrăiţi o amintire din copilărie, care ar fi aceea?
FZ (pe un ton molcom):  Eu am fost în rai pentru o clipă. Nu mai ştiu câţi ani aveam, cred că vreo zece ani şi pe vremea aia era la noi, în sat, o babă care păştea vacile şi care ne luase pe noi, copiii,  drept ajutoare. Aşadar, era într-o după amiază, eu eram cu vacile la păscut şi deodată am avut ceea ce spunea şi filozoful Plotin: o revelaţie. Tocmai mâncasem din traistă, vacile rumegau şi eu stăteam la umbra unui stejar. Umbra de stejar nu e ca cea de nuc, pentru că prin ea soarele poate să se cearnă printre frunze. Şi era spre toamnă şi cum stăteam eu aşa, culcat, deodată am simţit că sunt transportat, dus undeva, că eu nu sunt de fapt de aici. N-am să uit niciodată acea stare de nirvana. Nu a durat mult, dar de fiecare dată când trec spre Şerbăneşti, văd locul ăla care pentru mine e ca un altar.  E destul de greu de ajuns,  dar aş vrea să mă mai duc acolo odată, într-o după amiază,  să mă aşez la umbră şi să mai stau aşa, puţin.

8 comentarii:

Anonim spunea...

la ce vesti "minunate" am aflat azi, interviul asta a fost ca o gura de oxigen
inca odata, multumesc ioana si multumesc florin zamfirescu
oana

Ioana spunea...

Imi pare rau pentru tine si ma bucur ca macar eu si soarele de afara am fost de bun augur:)

hoi polloi spunea...

Minunat! Cel mai frumos de pina acum.

Ioana spunea...

Ma bucur mult!

Anonim spunea...

multumim, ioana. e f frumod ceea ce faci. si deosebit. si foarte diferit. eu il stiu pe FZ de multi ani, si nu mi-a placut niciodata de el. dar habar n-am avut ce se ascunde in el... corina

Ioana spunea...

Corina, asta era si ideea: sa descoperim împreună fața ascunsa a unor oameni pe care de obicei ii știm cu totul altfel. Merci pentru aprecieri:)

Anki spunea...

Abia acum ajung sa citesc articolul asta. Acum imi dau seama ca in ultimele saptamani nu prea te-am citit, stau prost cu timpul, si asta e motivul pentru care recuperez de vreo ora aici la tine :)
Voiam sa iti spun ca apreciez foarte mult interviurile astea pe care le realizezi de ceva vreme cu oameni care au ceva de spus si care stiu cum sa vorbeasca. Multumesc :)


Duminica frumoasa!

Ioana spunea...

Multumesc frumos! Chiar am nevoie de incurajari!

 
Copyright 2011-2017 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes