miercuri, 6 martie 2013

La taifas cu Pavel Bartoș

Fac schimbări. Am început cu mine. De fapt, cu el, cu capul meu. Din blond a devenit... hm... portocaliu?! Aproape. Naturalul meu auriu ca mierea de pădure se întrezărește timid din spatele unor șuvițe roșcat - portocalii. Îmi place.

Apoi, am continuat. Cu schimbările. Și am hotărât să vă ofer ceva nou. Niște interviuri. Nu vor fi tot timpul, vor fi din când în când, dar mă bucur pentru fiecare dintre ele, pentru fiecare minut petrecut cu acești oameni mari care au acceptat să-mi povestească despre ei când erau mici.

Așadar, dacă vreți să citiți niște amintiri din copilărie, uitați-vă după postările cu eticheta "copilării". Astăzi vă așteaptă Pavel Bartoș. O țară întreagă îl știe de la televizor. Ana mea îl știe în rolul prichindelului Habarnam. Eu îl știu de pe scena Odeonului. Și din culisele teatrului, căci așa se explică tutuiala pe care ne-o permitem de-a lungul discuției pe care am avut-o cu puțin timp în urmă și pentru care îi mulțumesc. Așadar, fără alte introduceri, să începem.

Un copil mic și un decor mare


Ioana Stăncescu: Cu tine am să inaugurez o serie de interviuri despre copilărie.
Pavel Bartoș: Am înțeles.

IS: Nu vom vorbi despre teatru sau despre actorul Pavel Bartoș...
PB: Ce bine!

IS: Dar pentru că ne aflăm într-un teatru (Odeon), o să te rog să-mi spui: dacă ar fi să-ți imaginezi un decor pentru casa în care te-ai născut, cam cum ar arăta?
PB: Vai, ce bună întrebare! Adică, cum a fost, sau cum mi-aș imagina-o?

IS: Cum a fost.
PB: Uite, avem noi un spectacol pentru copii: Aventurile lui Habarnam.  Cam așa era și casa mea. Totul mi se părea mare. Eu m-am născut la bloc și parcă totul din jur era enorm. Locuiam la etajul doi și mi se părea foarte, foarte sus, mai ales că liftul era mai tot timpul stricat. Eu eram mic și totul mi se părea mare.

IS: Hai să începem cu faptul că te-ai născut la Miercurea Ciuc.
PB: Da, m-am născut la Miercurea Ciuc...

IS: Ți se părea un oraș mare?
PB: Da, chiar foarte mare pentru că noi, până să ajungem să ne mutăm în centru, am tot locuit în cartiere unde se construiau blocuri noi și ne aflam cumva la margine de oraș. Imediat lângă noi începeau dealul, muntele, pădurea. Adică chiar din fața blocului se întindeau toate aceste forme de relief.

IS: Dar asta sună a copilărie fericită.
PB: Ah, da, sună, sună foarte bine. Vara mergeam și ne plimbam și ne jucam pe toate dealurile alea, iarna ne dădeam pe derdeluș. Mă rog, iarna! Păi la noi, încă din septembrie începea lumea să se gândească la zăpadă. În plus, când trebuia să ajungi în centru făceai foarte mult, cel puțin așa mi se părea mie. Cinematograful era în centru... sigur că erai fericit să mergi la cinematograf și atunci nu mai simțeai distanța. Decât la întors. Sau când te duceai la nu știu ce rudă în al capăt al orașului și nu foloseai niciun mijloc de transport – eu nici nu am știut ce e ăla autobuz, pentru că mergeam numai pe jos.

Patru frați și rude multe


IS: Revenind un pic la decorul casei, existau și niște personaje acolo. În afară de copilul Pavel, cine mai era?
PB: În afară de copilul Pavel existau mama și tata. Și mai existau tot felul de oameni, pentru că tatăl meu a avut foarte mulți frați și surori. Mama, tot așa, a avut frate și soră. Și tot timpul în casa noastră mai stătea încă cineva pentru că, cum să-ți zic, fiecare, cum venea de la țară, locuia la noi până se acomoda cu orașul, până își găsea un loc de muncă, până își găsea o casă. Și deci, la noi era înghesuială. Într-un fel era bine, într-un fel era rău.

IS: Tot timpul trebuia să-ți cedezi patul....
PB: Da, tot timpul trebuia să dorm cu cineva. Și, pe când să dorm și eu singur, s-a născut fratele meu. Apoi, când am început să fiu conștient de mine și de ceea ce pot, adică, hai să zicem pe la vreo opt-nouă ani, au apărut surorile. Iar cum la noi nu exista conceptul de bonă și cum bunicii erau la țară, eu eram cel care trebuia să aibă grijă de alea mici. Eu trebuia să le schimb. Pot să zic că după mine, una din cele mai mari descoperiri sau minuni ale acestei lumi este scutecul de unică folosință, pentru că pe vremea aia scutecele trebuiau băgate în clor. Casa noastră mirosea tot timpul a clor. Și când am crezut că am scăpat, a apărut cealaltă soră.

IS: Ce diferență de vârstă e între voi?
PB: Între mine și Melinda, prima soră, sunt opt ani de zile. Între mine și cealaltă sunt unsprezece ani. Gândește-te că eu, la opt ani, în loc să ies afară, la joacă, trebuia să am grijă de cele mici. Copiii mă strigau „Paveeel, hai și tu jooos!” Și eu nu puteam să vin.

IS: Nu te revoltai?
PB (râde): Oh ba da, aveam d-astea cu „vai ce viață grea am”, dar, într-un fel, m-a pregătit pentru ceea ce am devenit mai târziu!

IS: Cum erau părinții?
PB: Părinții mei erau oameni simpli. Chiar mă uitam la noi, părinții de astăzi, cât de tare știm noi să ne complicăm. Până luăm o decizie, până ne gândim la ce credem că e cel mai bine pentru copilul nostru, adică noi analizăm totul atât de mult... La ai mei era negru și alb. Mama era la muncă de dimineață până seara, tata de seară până dimineață. Iar când se întâmpla să fie în același timp, ei bine, atunci era groaznic pentru mine.

IS: Era săptămâna ta.
PB: Da, dar pentru ei era simplu. Spuneau „tu acuma faci asta, tu ai grijă de asta”, adică ți se dădeau sarcini. Păi noi acum am zice: cum? Să-mi las copilul singur acasă?! Doamne, ferește!
E drept că și pericolele sunt mult mai multe. Societatea a evoluat, nu știu însă dacă în bine! Îmi amintesc că eu, încă din clasa I, mergeam singur la școală. Și școala mea era la un kilometru jumătate de casă!

IS: Și nu erai dus în fiecare zi.
PB: Nu eram. Te duceau în prima zi și apoi mergeam în gașcă, cu ceilalți copii.

IS: Și ca elev, cum erai, copil problemă sau copil timid?
PB: Nu, nu eram timid! Asta cu timidu'... nu, nu, nu! Eram un copil care, fiind lăsat să i se întâmple fel de fel de lucruri, să aibă activități care nu erau legate neapărat de vârsta lui, gen creșterea copilului, odată ajuns la școală, simțea nevoia să se defuleze, să se comporte și el ca ceilalți...

IS: Simțeai nevoia să fii și tu copil.
PB: Da și eram destul de expansiv, făceam destul de multe boacăne.

IS: Cam ce făceai?
PB: Mai spărgeam câte un geam, am spart și o tablă, dar fără intenție. Am copiat, am chiulit. Dar mi-am dat seama curând cât de importante erau aptitudinile artistice. Părinții mei nu-și permiteau tabere, de exemplu. Tata era zidar, mama confecționeră. Iar o tabăra, și acum îmi amintesc, era 600 de lei. Enorm, pe bune, era enorm! O tabără la Năvodari era luxul luxului. Și atunci am realizat că trebuie să mă implic în fel de fel de activități artistice, că eu și pictam și erau concursurile acelea Paleta și mai era și Cântarea României și am reușit să mă bag în zeci de mii de lucruri pe care încercam să le câștig. Și uite așa îmi dezvoltam și aptitudinile artistice și obțineam și tabere gratuite: la Homorod, la Năvodari...

IS: Se pare că ai rămas cam la fel...
PB: Da, pentru mine era un țel să-mi îmbogățesc aptitudinile artistice de la an la an – și nu neapărat ca să câștig un concurs, nu ca să fiu mai bun, ci pentru a reuși să obțin un loc în tabără.

IS: Ai tăi ce ziceau?
PB: Erau foarte fericiți, îți dai seama!

IS: Vedeau partea practică?
PB: Da. Eu acum mă gândesc: doamne, cum să-mi las copilul în tabără?! Bineînțeles că mi-aș permite, dar m-aș gândi vai, ce face acolo? Mi-aș face atât de multe probleme, ei însă nu-și făceau atâtea griji. Ah, te-ai dus, ești în grija profesorului! Era totul mult mai simplu.

Carte și pedeapsă


IS: Cum te pedepseau ai tăi?
PB (oftează): Mama mă pedepsea. Tata ridica vocea și pentru mine era de ajuns. De la tata, am luat doar două palme. Dar mama avea metode! La ea imediat eu eram de vină pentru orice.

IS: Erai cel mai mare.
PB: Eram cel mai mare și degeaba ziceam: nu-s eu de vină, ea e! Păi ea e mică, zicea mama, nu știe, habar n-are, tu trebuia să fii atent! Și-mi amintesc când veneam acasă și se întâmpla ceva, atunci mama lua ori lingura de lemn, ori câteodată crosa că, fiind Miercurea Ciuc, sporturile de iarnă erau la ordinea zilei, ori bățul de schi și începea să mă alerge. Îmi aduc și acum aminte de masa din mijlocul sufrageriei în jurul căreia fugeam și biata mama care încerca să mă prindă. La ea era... cum să zic eu? Ea se descărca, pur și simplu.

IS: Relațiile dintre frați cum erau?
PB: Să-ți dau un exemplu. Eu descoperisem cititul. Dar cum? Nu de la părinții mei, pentru că ei erau oameni simpli. Ei ne spuneau: nu fura, nu fă aia, nu fă ailaltă! M-au învățat ce e ăla bunul simț, mi-au dat cei șapte ani de acasă, dar nu au avut o cultură cum încercăm noi să o avem astăzi: noi știm totul, noi înțelegem ce e mai bine pentru copilul nostru. Cică! Ei ne spuneau: tu du-te la școală și școala te va îndruma. Și atunci norocul tău era să dai peste niște profesori sau învățători care să știe să te ghideze. Și eu am avut acest noroc. Ei mi-au spus ce să citesc și așa am descoperit cititul. La noi în casă era un televizor cu lămpi, dar niciodată nu funcționa.

IS: Era cu un macrame pe deasupra?
PB: Bineînțeles! Cu bibelourile de rigoare, care au fost până la un moment dat, că după aia au început să se spargă. Într-o casă cu patru copii, nu rezistă!

IS: Patru copii și o crosă!
PB: Și deci televizorul nu mergea. Și atunci pentru mine cititul era un fel de evadare. Îmi amintesc cât m-am bucurat când ne-am mutat de la două la trei camere că puteam și eu, în sfârșit, să stau doar cu fratele meu și să citesc. Doar că fratele meu nu putea dormi cu lumina aprinsă, nici măcar cu veioza. Și atunci, mă refugiam în baie și stăteam acolo și citeam până la cinci-șase dimineața. Bineînțeles că la școală dormeam pe mine. Citeam Jules Verne, Dumas. Pentru mine, astea erau televizorul.

IS: Vorbeai de cei șapte ani de acasă. Ce ți-a rămas de la ai tăi ca lecție de viață pe care să vrei să o transmiți și tu mai departe copiilor tăi? (Pavel Bartoș are două fete)
PB: Acuma sunt vorbe mari, realizez și eu acest lucru. Dar aș spune ceva de genul: să nu faci nimănui nimic din ce nu ți-ar plăcea să ți se facă ție. Adică, să te pui tot timpul în pielea celuilalt. Cred că din cauza asta am luat multe decizii corecte în viață. Nu am reacționat sub impuls. Știu și acum că tata îmi zicea: dar ție ți-ar plăcea să ți se facă chestia aia?! Nu? Ei, păi atunci tu de ce vrei să o faci?

IS: Funcționează chestia asta și la cele mici ale tale?
PB: Da, eu încerc să le inoculez chestia asta. Normal că vreau să le fiu și cel mai bun prieten și ele realizează că indiferent de ce vor face în viață, bine sau rău, eu voi rămâne alături de ele. Important e să știe că orice faptă a lor are consecințe. Bune sau rele. Trebuie să conștientizeze lucrul acesta.

IS: Dacă ar fi să vorbim...
PB: Stai, că mi-am mai dat seama de ceva. În copilărie, orice faptă făceam, avea o urmare. Și  părinții încercau să mă facă să realizez că: uite de ce nu a fost bine, pentru că iată ce s-a întâmplat!

IS: Și totuși ei nu citiseră cărți de parenting!
PB: Ah, nu, dar mi-au băgat asta în cap.

IS: E ideal pentru copil să știe la ce să se aștepte!
PB: Da! Și să-și asume acest lucru!

Iarna pe uliță


IS: Dacă e să ne întoarcem un pic la Miercurea Ciucului anilor '75-'80, ai ceva, ceva precum madeleina lui Proust, care să-ți aducă aminte de vremurile alea?
PB: Zăpada. Mie îmi face bine zăpada. Și mă bucur când ninge. Pentru că eu am avut o copilărie simplă. Vara eram două luni la bunici, după aia, veneam acasă și începea zăpadă. Totul era alb. Stau acum și mă gândesc cât era de curat totul, orice gri, orice negru se uniformiza și devenea alb. Și pentru noi era senzațional. În vremea aia nu aveai jucării și atunci îți făceai singur din crosă, din bulgări, din zidurile construite în zăpadă. Ne imaginam războaie, pentru noi zăpada, gheața, astea erau jucăriile.

IS: Nu sufereați de frig?
PB: Nu, jur! În București e mai cumplită iarna, pentru că aici e crivăț, bate vântul.Acolo erau -20 de grade, era ger, dar nu era vânt. Eram într-o depresiune, ca într-un fel de căldare. Îmi amintesc că existau Serbările Zăpezii și eu mă duceam la o probă unde făceai pur și simplu baie în Olt. Era o probă de 50 de metri.

IS: Câți ani aveai?
PB: Paisprezece, cincisprezece, ceva de genul ăsta. N-aveam nicio treabă. Eram atât de călit! Noi, după ce jucam hochei, ne încălzeam și ne dezbrăcam în tricou. Mai auzeai câte o vecină, țipând: pune-ți haina pe tine sau căciula pe cap! Căciula?! Eu multă vreme nu am folosit căciulă.

IS: Ai reușit să rămâi așa ca părinte?
PB: Vreau să rămân, adică nici așa să cocoloșesc, numai că... (ezită). În București nu poți să rămâi așa. Aici e praf, e poluare, e mizerie. Nu vrei să-i tot spui copilului: nu te murdări! Vrei să-i poți spune: murdărește-te,  încearcă, aruncă-te pe aia, să vezi că te poți juli! Eu chiar îmi las copiii să vadă că se pot lovi. Bine, nu-i las să se dea cu capul de pereți, ci doar cât să vadă...

IS: Consecințele!
PB: Da, să le vadă. Că dacă îi tot zici nu, nu, nu... Mai bine îi spui: hai, aleargă! Și ce dacă te-ai julit? Las' să vezi că doare, iar data viitoare o să știi și o să-ți asumi acest lucru!

Zidărie și actorie


IS: De ce ți-e cel mai dor din copilăria ta?
PB (cade pe gânduri): De faptul că nu aveam nicio responsabilitate atunci când eram la joacă!

IS: Și totuși aveai multe responsabilități!
PB: Aveam, dar eu n-aveam nicio decizie de luat. Hotărârile mele erau lipsite de consecințe pe termen lung. Acum, ca părinte, trebuie să iei cel puțin o decizie pe zi legată de familia ta, de viitorul tău, de cel al copiilor tăi. Sunt atât de multe decizii de luat și vrei să le iei tot timpul pe alea bune și nu se nimerește întotdeauna.

IS: Oare asta ne diferențiază pe noi, părinții de acum, de părinții de atunci?
PB: Da, cred. Noi ne complicăm prea mult. Nu zic că e bine, nu zic că e rău, habar n-am. Dar atunci lucrurile erau mult mai simple. Pentru că știu ce ziceau ai mei: tu trebuie să faci o școală, tu trebuie să mergi la liceu și după aia, dacă Dumnezeu te vrea mai talentat, mai deștept, te duci și la facultate, dacă nu, te duci la muncă. Ai mei nici nu-și puneau problema de facultate. Mai ales că eu am avut un necaz. Tatăl meu a murit când eu aveam șaisprezece ani și dintr-o dată, a trebuit să devin și mai responsabil. A trebuit să mă angajez. Noi fiind patru copii, mama a ajuns casnică și trebuia să lucrez eu. Ziua eram la școală și seara mergeam să fac zidărie, că ce-aș fi putut face?

IS: Știi să faci case?!
PB: Nuuu, eram salahor. Eu căram de fapt cimentul, căram gresia, ștergeam, curățam. Era munca cea mai groaznică, trebuia să adun după muncitori. Îmi puneam problema că, dacă dau la facultate, nu o să mai am loc de muncă. Și atunci am zis că eu pot să le fac pe amândouă. Îmi aduc aminte că am fost mult mai fericit când mi-am găsit loc de muncă decât când am intrat la facultate.

IS: Locul de muncă fiind...
PB: Am avut un noroc mare. M-am dus la facultate, iar acolo era un tip care era actor la Teatrul de păpuși din Cluj. Ei aveau  un director tânăr care nu căuta neapărat actori profesioniști și m-a luat și pe mine.

IS: Te-ai tot învârtit în lumea asta.
PB: Da, tot timpul am fost așa. Dar câteodată te obosește și ai vrea să poți să mai zici și hooo! – dar n-ai cum. Și d-asta vin și zic că uneori mi-e dor, mi-e dor să nu mai am atâtea responsabilități, să nu trebuiască să tot iau decizii. Mi-e dor de perioada aia din copilărie! Da, am avut griji, dar simțeam copilăria.

Tabieturi cu parfum de duminică


IS: Dacă ai putea să te uiți pe geam, în casa părintească, ce ți-ar plăcea să revezi?
PB (tace): Zilele de duminică.

IS: Ce făceați duminica la Miercurea Ciuc?
PB: Duminica era senzațional. Tatăl meu avea un anumit tip de cultură pe care încerc și eu în disperare să-l mențin. El, duminica, se trezea primul. Făcea cafeaua, prepara micul dejun, ne dădea să mâncăm și apoi ne trimitea la film. De la 10 erau desene animate, de la 11 era filmul mare. Și ne dădea bani pentru amândouă și pe deasupra și pentru o prăjitură, la cofetărie. Ajungeam înapoi, acasă, undeva pe la prânz. Or momentul ăla era al lor. Tata crea un moment doar pentru el și pentru mama. Pe atunci nu puteai să pleci în weekend, că sâmbătă era zi de muncă. Dar duminica, așa era la noi: tata se trezea, îi făcea mamei cafeaua, noi nici nu o vedeam trează pe mama. Doar la două, când era masa pregătită. Și mi-e dor de acele mese de duminică când, pentru că nu încăpeam cu toții în bucătărie, întindeam masa în sufragerie. Și era o oră în care eram fericiți!

IS: Era special.
PB: Da, era special. Mi-e dor să văd masa aceea, cred că de asta mi-e cel mai dor: să văd masa din sufragerie, plină!

Vouă ce v-ar plăcea să retrăiți din copilărie?

18 comentarii:

Cristina Cioba spunea...

Ce frumos, cat de frumos...Il admir enorm pe Pavel Bartos iar interviul tau a iesit cu MULT din barierele clasicelor si stupidelor interviuri pe care le tot vezi! Mi-a placut, MEGA LIKE!

PS: Mai urmeaza, da?

ileana spunea...

Multumim, Ioana, pentru interviu. Foarte frumos si placut. Bafta in continuare!

Ioana spunea...

Ma bucur ca v-a placut. Si da, eu sper ca acest interviu sa deschida o serie lunga la care ma gandesc de mult timp. Oricum, cel de-al doilea interviu e deja aranjat, nu spun inca cu cine va fi:)

mara spunea...

Ce frumos! Și ce idee bună! :)

Ioana spunea...

Merci,Mara. Chiar am nevoie de feedback.

Alexandra Albu spunea...

Ah ce frumos! Esti priceputa, doamna mea!

Ioana spunea...

Ma bucur ca un copil pentru fiecare comentariu de-al vostru! Se pare ca va place ideea mea, yuppie, yuppie!

hoi polloi spunea...

Ce om frumos! Multumim.

Cristina Stoian spunea...

Ce interviu frumos! Felicitari!

Ioana spunea...

Multumesc, multumesc! Ma rog, de fapt impart gloria cu invitatul:))

Lavinia spunea...

Foarte frumos ! SI Pavel e un dulce :) abia astept sa mai faci interviuri !

Ioana spunea...

Ei, eu nu-mi permit sa spun ca e un dulce, dar e foarte dedicat si serios in tot ceea ce face! Sa mergi cu Mara sa-l vezi in Habarnam!

Lavinia spunea...

Da clar ! mai ales ca Aventurile lui Habarnam a fost una dintre cartile mele favorite in copilarie !

Mihaela spunea...

Frumos si emotionant! Acum, Pavel Bartos imi apare intr-o alta lumina. Multumesc!

Ioana spunea...

Cu mare placere!

Orin spunea...

N-am reușit ieri să citesc tot interviul, l-am terminat azi, cu ochii umezi, mulțumesc, Ioana și mulțumesc interlocutorului tău!

Ioana spunea...

Multumesc si eu Orin! Sunt asa de bucuroasa ca ti-a placut!!

Andrei spunea...

Foarte fain ! Pe bune ! Inca ! ;-)

 
Copyright 2011-2017 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes