Am vrut să fac mucenici. Nu d-ăia moldoveneşti cu miere și nucă, ci d-ăia ordinari, la punguţă. La prima vedere, totul pare simplu: se ia punguţa, se suceşte pe toate părţile până se găsesc instrucțiunile, se citesc cu atenţie şi se urmează pas cu pas. Rezultatul? O ciulama cu aspect dubios pe fundul căreia zac straturi-straturi de covrigei albicioşi ce formează o masă mare,  tremurătoare şi dizgraţioasă.

Ce am greşit? Punguţa şi instrucţiunile domniei sale ar spune că nimic. Am pus apa la fiert, am aşteptat să clocotească, am adăugat mucenicii şi... bleah! Cei peste 10 ani de stat la cratiţă m-au ajutat să-mi dau singură seama că trebuie pusă şi sare în apa clocotită şi câteva linguri de zahăr. Din păcate, insuficiente în cazul meu şi în cazul mucenicilor mei care se pretează fără voia mea persoanelor diabetice, sau pur şi simplu grase.

Pe lângă asta, am aflat de la mama (vreo 45 de ani de stat la cratiţă!) că ar fi trebuit să pun abia la sfârșit coaja rasă de lămâie şi esenţa de rom. Ei bine, eu m-am luat după punguţă unde scria că trebuie pus tot ce e de pus după ce adaug mucenicii în apa clocotită şi-i las puțin la fiert.

În disperare (pentru că eu chiar voiam să mănânc mucenici) am început să adaug în cratiţă zahăr, coajă de portocală (de lămâie pusesem deja și tot erau bleah), nişte esenţă de ceva (nu mai ştiu de care), nucă măcinată şi scorţişoară. Nu săriţi, ştiu că astea două trebuie să şi le pună fiecare în castron abia în momentul în care mănâncă. Doar că în cazul de faţă nu au ce să mănânce. Nimeni nu a avut curajul să ia o lingură cu care să zgândăre câtuşi de puţin somnul masei compacte de mucenici ce peste noapte a înghițit hulpavă toată zeama din cratiţă.

Doar eu am gustat. Şi sunt ok. La gust, că la faţă sunt urâţei foc, cum stau aşa trişti şi lipiți unii de alţii, ca o piftie imensă la început de martie.

Pentru că:

• am primit cel mai frumos album hand made by Ana şi tata desenat de cea mică şi legat cu fundă de cel mare.
• mi s-a cântat (inclusiv tradiționalul E ziua ta, mămicooo), mi s-a recitat şi mi s-au oferit flori la serbarea pentru mame de la grădi
• mi s-a făcut un colier din mărgeluţe roşii şi inimioare roz
• mi s-a vorbit în engleză (sort of), tot la grădi şi Ana a ştiut să zică mother, stay in one leg, hands up and dance
• am făcut ce mi-a spus şi Ana a hohotit de râs
• am fost pupată şi răspupată
• am primit inimioare şi felicitări pe cartoane colorate cu fluturaşi, copăcei, panseluţe şi un iepure într-o scorbură
• am făcut poze pentru Anacândvafimare.

Ana mică. Ana cu ochii violeţi şi cu gropiţă în bărbie. Ana plângând a obidă, cu pumnii strânşi, în pătuţul cu zăbrele. Ana la 47 de centimetri. Ana zâmbind. Ana peltică, cocoţată pe pachetul de pamperşi, răsfoind preocupată o carte cu animale. Ana cu mine de mână, ţinându-mă strâns de deget, cu toată forţa şi toată frica din lume.

Ana în cărucior. Ana pe trotinetă. Ana făcând tumbe la noi în pat. Ana rostogolind portocale pe parchet şi ţipând veselă în timp ce încearcă să le prindă. Ana la doi ani. Şi apoi la trei. Ana la grădiniţă, costumată în Scufiţa Roşie. Ana ştirbă. Ana şi lumea ei mică unde doar eu eram mare. Ana cea blândă. Ana cea bună şi dezordonată. Ana calină şi plângăcioasă. Ana supărăcioasă şi gălăgioasă. Ana rârâită şi sâsâită. Ana cea isteaţă şi neatentă. Ana Banana.

În loc de toate astea, am scris doar un număr. Şi numele. Şi vârsta. Şi adresa. Şi toate într-un dosar pe care am scris mare: Clasa I. Azi am înscris-o la şcoală. Peste câteva luni, va trebui să-i dau drumul la mână, să mă opresc la poartă, să mă uit pe după gard, să mă înalţ pe vârfuri doar-doar o s-o zăresc. Apoi să o aştept acasă, apoi doar să sun acasă, apoi să sper că vine, că mai e acolo.

Ana la 6 ani, Ana la 7 ani. Ana mare şi eu făcându-mă din ce în ce mai mică. Încă puţin şi va trebui să încep să învăţ să tac. Să ascult, să bat la uşă, să mă strecor fără zgomot. Să nu mă răstesc, să nu întreb de ce, să-mi placă, să o plac aşa cum va fi. Să-i cer prietenia şi să nu renunţ până nu mi-o dă.

Ana, vrei să fii prietena mea? Nu trebuie să-mi răspunzi acum. Nici mâine. Mai e timp. Mama plânge doar de bucurie, cum mai face ea uneori.

În general nu-mi place să citesc serii complete de autor. Făceam asta în facultate, pe principiul dacă-i ordin, cu plăcere. Le luam la rând, după cum voia proful, cum le găseam la bibliotecă şi câte pagini aveau. Când pica pentru aceeaşi sesiune Zola, Balzac, Proust şi Flaubert, citeam şi eu cele mai importante titluri şi despre restul, întrebam colegii.

Cu excepţia deci a operelor complete impuse de şcoală, am mai avut doar câţiva autori pe care, odată descoperiţi, mi-a fost greu să-i las din mână. Unul dintre ei a fost Erich Maria Remarque, altul Andrei Makine. Iar de curând, Haruki Murakami.

Individul ăsta chiar îmi place. Mi-a plăcut prima carte citită -- La sud de graniţă la vest de soare. Mi-a plăcut şi a doua, Pădurea norvegiană. Mi-a plăcut chiar mult. Şi mi-a plăcut şi a treia carte pe care am terminat-o ieri: Dans, dans, dans. Deşi recunosc că cu aceasta m-am împrietenit mai greu. La început doar ne-am acceptat, apoi ne-am obişnuit atât de bine una cu cealaltă, mai ales în urma deselor şi lungilor călătorii cu metroul, încât în week-end am descoperit că îmi lipseşte. Aşa încât am luat-o în pat lângă mine şi nu am lăsat-o din braţe până nu am aflat cine a omorât pe cine şi mai ales dacă şi cum a murit Omul Oaie. Sounds good, doesn't it?

Dacă ar fi să mă întrebe cineva când cred eu că este cel mai bine să înceapă un copil să înveţe o limbă străină, aş spune că încă din primul an de viaţă. Orice limbă alegi să vorbeşti cu copilul, cel mic o va învăţa exact aşa cum te aude pe tine. Poate că la început o să încurce un pic limbile, în cazul în care părinţii aleg să-i vorbească în două limbi diferite, dar, odată cu vârsta, situaţia se va remedia. Fără discuţie!

Condiţia ca cel mic să coopereze este să nu aibă impresia că îi predai lecţii. În momentul ăla, s-a terminat. Degeaba am încercat eu să-i spun Anei când avea vreo doi ani hai să te înveţe mama cum se spune la copac sau la soare în franceză, că se şi punea pe urlat şi ţipa nu vleau limba aia a ta!

Uite o zi care mi-ar lipsi, dacă ar fi să emigrez.  Mi-ar fi dor de forfota vânzătorilor ambulanți de Mărţişoare, de tarabele înşirate alandala pe trotuare, de ghioceii şi lalelele care se întind spre tine, de mirosul de zambile, de bulibăşeala de la Universitate, de studenţii de la Arte Plastice şi marfa lor hand made.

Mi-ar lipsi senzaţia pe care o ai încă de dimineaţă când, între două guri de cafea, te surprinzi zâmbind şi aşteptând, mi-ar lipsi clipele în care îţi simţi inima bătând mai tare cu cât te apropii de casă şi vrei să vezi ce ai primit şi dacă ai primit.

Mi-ar lipsi bucuria din ochii celui mic atunci când numără şi aranjează cu grijă fiecare Mărţişor pentru fiecare doamnă şi fiecare coleg. Zâmbetul cu care vine spre tine, cu mâinile bine ascunse la spate şi legănându-se de pe un picior pe altul, spune: ăsta e pentru tine, mami, eu l-am făcut!

Mi-ar lipsi drumul spre casa mamei şi florile pe care aş sta să le aleg pe îndelete pentru ea. Şi nu le-aș alege de la florărie, ci de la piaţă, de la ţigăncile ce-şi ţipă marfa în gura mare, ca să le audă chiar şi cei mai ursuzi bărbaţi.

Hai, recunoaşteţi că şi vouă vă lipsesc un pic toate astea. Dacă n-aţi fi plecat, poate că am fi ieşit şi noi la o ceaşcă de cafea, aşa, ca-n tinereţe.

O primăvară frumoasă vă doresc!