În general nu-mi place să citesc serii complete de autor. Făceam asta în facultate, pe principiul dacă-i ordin, cu plăcere. Le luam la rând, după cum voia proful, cum le găseam la bibliotecă şi câte pagini aveau. Când pica pentru aceeaşi sesiune Zola, Balzac, Proust şi Flaubert, citeam şi eu cele mai importante titluri şi despre restul, întrebam colegii.

Cu excepţia deci a operelor complete impuse de şcoală, am mai avut doar câţiva autori pe care, odată descoperiţi, mi-a fost greu să-i las din mână. Unul dintre ei a fost Erich Maria Remarque, altul Andrei Makine. Iar de curând, Haruki Murakami.

Individul ăsta chiar îmi place. Mi-a plăcut prima carte citită -- La sud de graniţă la vest de soare. Mi-a plăcut şi a doua, Pădurea norvegiană. Mi-a plăcut chiar mult. Şi mi-a plăcut şi a treia carte pe care am terminat-o ieri: Dans, dans, dans. Deşi recunosc că cu aceasta m-am împrietenit mai greu. La început doar ne-am acceptat, apoi ne-am obişnuit atât de bine una cu cealaltă, mai ales în urma deselor şi lungilor călătorii cu metroul, încât în week-end am descoperit că îmi lipseşte. Aşa încât am luat-o în pat lângă mine şi nu am lăsat-o din braţe până nu am aflat cine a omorât pe cine şi mai ales dacă şi cum a murit Omul Oaie. Sounds good, doesn't it?