Dacă ar fi să mă întrebe cineva când cred eu că este cel mai bine să înceapă un copil să înveţe o limbă străină, aş spune că încă din primul an de viaţă. Orice limbă alegi să vorbeşti cu copilul, cel mic o va învăţa exact aşa cum te aude pe tine. Poate că la început o să încurce un pic limbile, în cazul în care părinţii aleg să-i vorbească în două limbi diferite, dar, odată cu vârsta, situaţia se va remedia. Fără discuţie!

Condiţia ca cel mic să coopereze este să nu aibă impresia că îi predai lecţii. În momentul ăla, s-a terminat. Degeaba am încercat eu să-i spun Anei când avea vreo doi ani hai să te înveţe mama cum se spune la copac sau la soare în franceză, că se şi punea pe urlat şi ţipa nu vleau limba aia a ta!



Ei bine, experienţa arată că şi în cazul copiilor mai mari lucrurile stau cam la el. Moda asta cu grădiniţele care se laudă că fac şi limbi străine cu copiii e doar un moft. Îţi iau o cârcă de bani, iar tu plăteşti ca prostu' pentru nimic. Degeaba are educatoarea un super accent britanic şi vreo trei atestate în buzunar (aţi vrea voi!), degeaba au caiet de engleză şi manuale gârlă, secretul este să li se vorbească cât mai mult în limba străină, de preferat fără niciun ajutor din partea limbii române.

Îmi aduc aminte că pe la 34 de ani, mi-a venit ideea să învăţ nici mai mult, nici mai puţin decât germană. M-am înscris la un curs de un an la Ambasada Germaniei, unde profesoara (româncă get beget) ne-a zis la prima oră că ea nu va scoate niciun cuvânt în română pe toată durata cursului. Şi aşa a făcut: dădea din mâini şi din picioare, se strâmba şi mima ca să înţelegem, dar nu vorbea decât germană. A fost suficient să-mi rămână în cap nişte fraze, expresii şi destule cuvinte cât să mă salveze în restaurantele şi hotelurile din Austria. În plus, nici accentul nu e chiar de lepădat.

Revenind la copii, ei bine Ana se laudă că ştie engleză. Mai mult, că e cea mai bună din clasă. Problema e că ea a învăţat doar cuvinte disparate pe care le pronunţă prost şi cu care nu ştie să facă o propoziţie. Cine spune că limbile străine ţin de talent, se înşală amarnic. Să fim serioşi: toţi copiii căpşunarilor au ajuns să vorbească spaniola. Fără manuale, fără metode şi fără super CD-uri. Doar ascultând şi fiind complet lipsiţi de opţiunea de a vorbi în română. Asta este de fapt cea mai bună metodă. Să înveţi o limbă străină cu un profesor nativ care refuză să vorbească sau chiar nu ştie să vorbească limba ta. În felul ăsta înveţi obligatoriu şi bonus vei avea şi un super accent. Mulţumesc din suflet franţuzoaicei care m-a terorizat în copilărie!

Partea cu accentul e o altă problemă. Practic, din punctul de vedere al multor profesori, el nu contează. La grădiniţa Anei, important este volumul de cuvinte cu care copilul nu ştie efectiv ce să facă şi care nu-i foloseşte la nimic. În plus, expresiile învăţate sunt şcolăreşti şi false, nimeni nu vorbeşte aşa in the real world. La ce-ţi foloseşte să ştii o sută de cuvinte dacă le pronunţi atât de stâlcit încât nu te poate înţelege nimeni?

Deşi am pierdut startul în fragedă pruncie cu franceza (recunosc că nici eu nu m-am simţit confortabil să mă apuc să-i turui copilului  în limba lui Moliere), am decis să-i vorbesc din când în când, just for fun. Fără să o pun să repete, fără să-i pretind să ţină minte. Pur şi simplu: eu vorbesc pe limba mea (cum spune Ana) şi ea răspunde pe limba ei. De obicei facem asta când pregătim împreună cina: eu îi povestesc în franceză ce voi găti, ce voi pune în salată şi în timpul ăsta îi şi arăt despre ce vorbesc ca măcar câte ceva să înţeleagă şi ea. Nu-i spun niciodată cuvinte separate, ci doar  propoziţii cât mai scurte şi cât mai uzuale. Cam după 5 minute se plictiseşte şi mă roagă să mă opresc.

Şi acum, surpriza! Acum două seri, ne-am dus împreună la cumpărături. Şi cum stăteam noi la coadă, la casă, nu ştiu ce m-a apucat să o întreb ceva în franceză. Ceva simplu, de genul dacă totul e în regulă. Şi da, mi-a răspuns dintr-o suflare, fără să se gândească, fără să-şi caute cuvintele. N-a spus decât o propoziţie, e adevărat, o propoziţie scurtă de câteva cuvinte, dar absolut corectă. Culmea e că Ana nici nu şi-a dat seama de realizare. Nici nu şi-a dat seama că a răspuns în altă limbă. Şi nici nu a înţeles ce m-a apucat aşa, dintr-o dată, să-i cumpăr o bomboană mare de ciocolată.