Ana a fost dintotdeauna un copil cuminte. Mă rog, fiecare copil are hachiţe ocazionale, însă una peste alta chiar a fost cuminte în mod constant (cel puţin prin comparaţie cu amintirile despre copilăria mea de băiat). Totuşi, mai ales când era mai mică, i se întâmpla să se comporte neadecvat în anumite situaţii. Nu neapărat obraznic, nu neapărat râzgâiat (deşi le-a încercat şi pe-astea pe principiul DŢŢ) -- dar neadecvat. Am tratat fiecare incident aşa cum ne-am priceput mai bine: ignorat, explicat, certat, pedepsit -- în fine, ce-am considerat noi că se impune. Incidental, cred că ne-a ieşit destul de bine, dat fiind faptul că a rezultat un copil cuminte; dar nu despre asta vreau să vorbesc acum.

Vreau să vorbesc despre inevitabila mamaie, vânzătoare sau mai ştiu eu cine care venea să-mi ameninţe copilul. Ameninţări la care presupun că eu ar fi trebuit să fiu complice. Te ia poliţia, te iau ţiganii, o să rămâi aşa, ştiţi genul. Apropo de asta, aveam o cunoştinţă în parc care voia să-şi sperie copilul cu ameninţări, dar nu voia să fie nici excesiv de crudă. Compromisul la care a ajuns a fost "vine Gâga!" (dar şi ea glumea pe seama Gâgăi). Lăsând Gâga, vin şi vă întreb: vouă vi se pare normal să vină oameni de pe stradă şi să vă ameninţe copiii, iar voi să fiţi recunoscători pentru asta? Şi nu suntem noi mai cu moţ -- văd o sumedenie de astfel de incidente (e.g. aici) care nu sunt doar acceptate, dar primite cu mare recunoştinţă de către părinţi vestici.

Ok, o să spuneţi că sunt eu tată de fată şi sunt excesiv de protector. Însă ştiu de pildă că şi Ioana e deranjată de situaţii de felul ăsta. Iar pe de altă parte, lăsând la o parte incogruenţa intrinsecă a situaţiei, mai este şi faptul că părintele prezent este şi jignit în substrat. Pentru că voluntarierea fără acordul meu a emiterii unor ameninţări implică în mod evident presupunerea că eu sunt depăşit de situaţie şi am nevoie de ajutorul de orice fel al oricui.

Poate o să spuneţi că sunt eu excesiv de critic. Dimpotrivă, am analizat situaţia optimistă în care cred în bunătatea oamenilor. Presupunerea alternativă este că indivizii care proferează ameninţările sunt nişte sociopaţi care le iau în serios. Deci nu mă judecaţi prea aspru.

Dragi mămici născătoare de prunci şcolari, vin la voi cu o mare rugăminte. Trei zile mă despart de noua mea viaţă ce va presupune pe lângă treziri cotidiene cu noaptea-n cap şi încercări de a convinge şcolăriţa din dotare să îmbuce ceva sănătos înainte de a pleca de-acasă.

Problema este că eu însămi opun rezistenţă atunci când trebuie să deschid uşa frigiderului înainte de ora 9. Situaţia se schimbă dacă micul dejun este servit la pat, pe o tavă de lemn pe care stă un fir de floare frumos mirositoare, alături de un pahar cu suc de portocale şi o ceaşcă de cafea aburindă, cu un croissant cu unt şi un bol minuscul plin cu gem proaspăt de căpşuni. Dar cum copila n-are decât 7 ani şi eu nu sunt dispusă să plimb tava cu ochii cârpiţi de somn, trebuie să recurg la ceva mai inteligent pentru a-i băga ceva la maţ ca să-i meargă creierul mai bine.

Deci, pe lângă  cana cu lapte pe care o soarbe oricum zilnic cu ochii în televizor, ce aş mai putea să-i dau la micul dejun? Ceva rapid, care să nu necesite pregătiri excesive şi care să nu fie din categoria iaurt-sana-brânzică de casă sau alte d-astea etichetate de Ana cu beah!

Mai am o problemă şi cu pacheţelul pentru şcoală care, din păcate, trebuie să fie compus din dumicate mici căci fie-mea n-are voie să muşte pe dinţii din faţă încă nişte ani de acum înainte.

Şi acum o ultimă întrebare pentru mamele de fete: cum fac astea mici ale voastre cu mersul la buda şcolii? A mea nu ajunge să stea în picioare şi să nimerească unde trebuie, deci ar trebui imaginată  altă metodă cât de cât igienică. Any idea?

Discuţie între Ana şi bonă-sa.

- Anaaa, vrei un fruct?
- Păi ce avem?
- Mere, prune, struguri şi piersici.
- Astea sunt alea cu blană?

Dragii mei, astăzi vom vorbi despre uciderea din faşă a dorinţei de a citi. Procedura e relativ simplă şi cu o rată foarte mare de succes în şcolile din România.

Se ia aşadar una bucată puradel de vreo 7 ani, se bagă la şcoală, se chinuie vreun an de zile cu scris şi citit şi când vine în sfârşit vacanţa mare, pac, îi tragi în moalele capului cu ditamai tema pentru vară. Pentru a-şi atinge scopul, tema trebuie să fie stufoasă, să necesite mult timp, să nu presupună nimic distractiv şi să distrugă sistematic ziua de vară şi nervii părinţilor. Ah, şi pentru puncte suplimentare trebuie să fie şi inutilă sau, şi mai bine, imposibil de rezolvat.

Iată un exemplu: ce-ar fi să-i punem pe ăştia mici ce tocmai terminară clasa I să citească peste vară poveştile lui Creangă, Ispirescu şi Delavrancea? Dar nu d-alea repovestite, ci în original, cu toţi pârdalnicii şi smotoceii şi alte d-astea de le studiarăm şi noi prin liceu. Şi ca să fim siguri că odrasla chiar va face ce i s-a spus, o obligăm să copieze din poveste nişte cuvinte bine alese de Doamna şi apoi să le găsească sinonime. Iată o listă de astfel de cuvinte: blazon, steag, brazdă şi, pour la bonne bouche, unul cu care copilul va fi cu siguranţă făcut KO: nicovală.

Dacă nici după această temă copilul dumneavoastră tot nu s-a scârbit de ideea de a citi, nu-i nimic, şcoala noastră vă vine în întâmpinare, propunându-i spre lectură o frumoasă şi emoţionantă povestire. Cică ar fi scrisă de Delavrancea, iar subiectul este menit să ţină copilul departe de cărţi mult timp de acum înainte. În mare e vorba de un băieţel sărac cu o mamă bolnavă şi care, în noaptea de Crăciun, se duce să colinde ca să facă rost de nişte bănuţi pentru lemne. Şi cum se chinuie el aşa să-şi ajute mama, iată că aceasta este răpusă de boală şi de frig. Dar lucrurile nu se termină aici. Autorul povesteşte şi cum vine preotul să o ducă la groapă în timp ce băieţelul plânge şi urlă. Final! Hm, ce ziceţi? Hai că am dat lovitura cu povestea asta. Pe vremea noastră era cu Puiul ăla de era lăsat de izbelişte -- acum a trebuit să trecem la chestii mai serioase, că ăştia mici din ziua de azi nu se mai sperie aşa de uşor cu atâtea desene cu monştrii şi fantome. Dar eu zic că după o astfel de vară la sfârşit de clasă întâi, am reuşit să scârbim suficient copilul ca să intre şi el în rândul lumii şi să urască şcoala aşa cum trebuie şi cum se doreşte.

P.S. Toate exemplele de mai sus sunt adevărate. Le-am aflat ieri de la bunica unui copil din anturajul Anei.

Sunt zile perfecte. Din acelea care se fac aşteptate, care se fac dorite, care se simt în aer şi care apoi vin pe neanunţate, dintr-o dată, ca o furtuna de vară care răscoleşte tot înainte să dispară şi să lase în urmă miros de ploaie şi de aer proaspăt.

Cam aşa s-a întâmplat în ziua aceea. O zi ca oricare alta în care am ajuns, fără să vrem, la capătul lumii. Pentru mine aşa arată: o mare calmă şi albastră ce se întinde până hăt, departe, şi noi pierduţi pe un pământ cald şi moale, la o barcă distanţă de tot.

Plumis Beach - Thassos

Şi cum sa sărbătoreşti mai bine o zi la capătul lumii, decât sărind de la înălţimea celor 7 ani ai tăi?

Plumis Beach: Un ponton făcut de om într-un loc aproape neatins

Sau fugind în picioarele goale prin bălţi de apă călduţă şi sărată, speriind în goana ta crabii şi peştişorii ce se lăfăiau la soare?

Tot Plumis

Şi pentru că lumea se întinde şi pe verticală, acolo sus, în munţi, există un sat cu case albe şi picturi albastre, cu leandri şi smochini, cu oameni puţini, alungaţi în case de aerul dogoritor.

Kazaviti - un sat de păstori în munţii din Thassos

Şi există şi o mare azurie ce a ştiut ca nimeni alta să sape în stâncă o grotă pentru sirene şi poveşti.

Grota de la Tripiti Beach (partea dinspre mare)

Ştii tu, draga mea, ce zi perfectă a fost pentru mine, ziua aceea în care te-ai întors de la capătul lumii la mine în braţe?

Ana mea şi eu cu ea

Ne-am căsătorit de Sfânta Maria Mică și ne-am cununat de Sfinţii Părinţi Ioachim şi Ana. Asta l-a făcut pe B să spună că dacă va fi fată, să fie Ana.

Cinci ani mai târziu, exact când ne sărbătoream şi noi mariajul, zgâtia zglobie cu ochi albaştri de prin casa noastră a apărut la mine în burtică. Exact de Sfânta Ana. Şi Ana a rămas.

Azi e ziua noastră. Noi, cu 12 ani de căsătorie şi ea, cu numele şi toată iubirea noastră. Să ne trăim!

Nici nu ştiu cum să vă spun asta. Să zicem că, în ciuda a ceea ce urmează să vă povestesc, nu suntem nici fiţoşi, nici cu prea mulţi gărgăuni în cap, nici prea boieri şi nici prea sclifosiţi. Şi totuşi am fugit din Halkidiki. Adicătelea, acum vă scriu din Thassos. Asta după ce am anulat rezervarea din Pefkohori, am pierdut nişte bani şi am încercat să ne salvăm o vacanţă cu multe şanse de a deveni un eşec.

Pentru cei ce au fost în Halkidiki şi le-a plăcut, să ştiţi că vă înţelegem. Peninsula e frumoasă (nu ca Thassos), marea e azurie, dar cam rece (aşa am prins-o noi), dar trebuie să ştii ce să alegi ca să nu rişti să te trezeşti în ceva gen Mamaia, cum am păţit-o noi. Pefkohori era descris pe gugăl ca un sat de pescari din Kassandra, la malul mării, cu o plajă frumoasă şi cârciumi multe. Noi am nimerit într-un complex de vile ok, cu o curte faină, cu gazon şi un palmier, într-un apartament cu două paturi, trei balcoane, o chicinetă murdară, două bude şi două duşuri, dintre care unul i-a căzut la propriu consortului în cap. Mai aveam două scaune pe post de noptiere, un coş de gunoi stricat, nişte vecini cu bebeluşi urlători, o altă vecină cu tuse tabagică şi nişte muncitori zeloşi, înarmaţi cu diferite unelte zgomotoase ce ridicau o vilă chiar în coasta noastră. Până aici, totul ok.

Problema era că micuţul sat de pescari era de fapt o hardughie zgomotoasă, cu baruri şi pizzerii, cu negri care vindeau rahaturi fosforescente, cu preţuri mari şi mâncăruri tip fast food. În plus, sendi-biciul de pe google era o chestii scoicoasă şi pietricioasă ce te făcea să treci în revistă toți sfinţii până intrai în marea recişoară şi neplăcută (soţului i s-a înfipt literalmente o pietricică în talpă; a găsit-o tot acolo după câteva ore).

Aşa că inginerul din dotare a zis: ori pierdem nişte bani şi plecăm de aici unde ştim că ne e bine, ori stăm şi-ţi scot pe ochi vacanţa asta ori de câte ori am ocazia! Normal am fi vrut să plecăm mai la dreapta sau mai la stânga. Eventual, mai pe Sithonia, dar sezonul e în toi, nu ştiam unde să mergem, nu voiam să pierdem şi timp, pe lângă bani, aşa că am hotărât să fugim în Thassos, pe principiul drumul cunoscut e cel mai scurt.

Sigur că nici aici nu e ca prima dată. Cazare nu am găsit la fel de bună şi nici la fel de ieftină, vremea e mai puţin prietenoasă (seara e chiar rece), marea e foarte agitată (n-am văzut din copilărie, de la 2 Mai, valuri aşa de mari), viespile sunt peste tot -- dar suntem în Grecia, the real one! Avem taverne, avem peşte, avem greci simpatici, avem o familie de români cu doi copii neurlători, avem sendi-bici pe bune şi mai avem 4 zile şi ne întoarcem. Deşi, am înţeles că se amână şcoala. Ştiţi ceva în sensul ăsta?