- Auzi, tu ce faci cu a ta în vacanţă?
Dau din umeri.
- Tu?
Vecina dă din umeri.
Rămânem preţ de câteva minute pe gânduri, fiecare cu tăcerea ei.
- Auzi, ce-ar fi...
- Ştii şi eu mă gândeam că poate, zic şi eu, nu da cu parul...

Din nou pauză. Ne uităm una la cealaltă. Nu ne ştim atât de bine şi încă avem nevoie de curaj să ne punem gândurile pe masă. Oare n-o zice asta că sunt dusă cu pluta dacă mă apuc să-i zic la ce m-am gândit?
- Uite care e treaba, dacă fetele noastre tot nu fac nimic săptămâna asta şi tot se joacă aşa de bine, ce-ai zice dacă...
- Da, da, şi eu mă gândeam că ce-ai zice tu dacă ţi-aş propune să mergem împreună, dar mă gândeam că nu o să poţi şi apoi...

Şi apoi, am aranjat. În timp ce voi citiţi aici, noi suntem în drum spre munte. Patru zile, patru fete! Să cânte muzica, să trăiască ozonul, să curgă berea, să sfârâie friptura, să ţipe copiii, să ne vedem cu bine!



Când Ana avea vreo 3 ani, am decis să-i facem o surpriză şi am plănuit o escapadă în trei, în vârf de munte, printre brazi şi tălăngi de vaci, în apartament cu balcoane largi şi miros de răşină. Un singur lucru am omis: unui copil i se fâlfâie de toate astea. Aşa că, de dimineaţă, Ana, cu o privire rătăcită, scrutând orizontul şi ignorând aerul puternic ozonat şi beneficiile dumisale,  ne întreba cu o vocişoară peltică: noi ţi-o să faţem aici si eu cu ţine mă joc?

De atunci, ne-am învăţat lecţia. Şi nu, nu i-am făcut un frăţior ca să aibă distracţia la purtător, ci am început să ne reconsiderăm criteriile de selecţie. Deşi, sincer să vă spun, uneori cred că ar fi fost mai simplu să mai facem un copil şi să avem apoi libertate totală de mişcare. Pentru că, la ora actuală, până găsesc o locaţie pe plaiurile mioritice care să-mi satisfacă toate capriciile atât muiereşti, cât şi materne, ori se termină vacanţa, ori banii, ori, dacă mai stau mult şi îmi dau în bobi, creşte copilul şi nu mai vrea cu mine în concediu.

Doar că, până creşte, mai avem câteva vacanţe bune de umplut şi, cu regret pentru zilele în care trăim, criza de care ne ciocnim, parentingul de care ne impregnăm şi activităţile extraşcolare care cresc la fiece colţ de stradă, eu încerc să-i umplu timpul fiică-mii după principiul: scoate-o din Bucureşti cât mai des posibil!  O scot, o scot, numai să şi pot, că uite, mai e puţin şi vine vacanţa de primăvară şi de data asta, lucrurile nu stau prea roz. Și nu, nu pot să o duc la mine, la țară, că ni s-a stricat centrala.  Şi nu, nu am de gând să renunţ la criteriile mele pentru că experienţa demonstrează că atunci când renunţ, devin frustrată şi apoi nervoasă şi deseori ţipătoare şi cine naiba ar vrea să mai meargă cu mine în concediu?!

Ei, şi aici intervine momentul în care îmi îndrept privirile către cei de la Dafora Turism, bat drăgălaş din gene de mai multe ori şi punând degetul aici, spun cu cea mai suavă voce de care sunt în stare: chiar aveți toate lucrurile de care povestiți? Aveți și piscină? Aveți și  fermă cu animăluțe? Aveți și dealuri de jur împrejur și lac și mult verde pe unde poți lăsa un copil să alerge în voie? Aveți și mâncare proaspăt culeasă, pescuită, mulsă, preparată? Aveți și muzeu al satului,  bun de explorat și explicat? Aveți și Mediașul aproape, dar nu chiar atât de aproape cât să simți orașul? Deci, la voi copilul meu nu se va mai plictisi? Și voi putea să stau și eu să citesc liniștită o carte?  Aveți și comentarii bune pe booking, aveți însă și critici, dar sper că le-ați rezolvat. Personal, mi-aș fi dorit să aveți și camere cu balcon, că dimineața îmi place să-mi beau cafeaua la aer, cât se mai uită copilul la desene, dar știu că nu le poți avea pe toate.

Și da, mi-ar fi plăcut ca BinderBubi să fie o locație bună și pentru vacanțe în familie și nu numai pentru team building-uri, dar prețurile nu sunt gândite pentru oameni ca mine. Și ca mine sunt mulți.

Nu ştiu cât era ceasul când a bătut la uşă. Vreo nouă, zece dimineaţa, nu mai mult. Pe moment, am resimţit bătaia ca un pumn mare şi greu care lovea direct în tăblia de la capul patului. Sau direct în creier. Am strâns ochii cu putere, ca şi cum aş fi vrut să strivesc orice urmă de zgomot. Apoi, am auzit o voce din faţa uşii:
- Săru' mâna, am adus micul dejun!
Uitasem complet de el. De el, cel care ne aştepta pe două tăvi mari, cu suc de portocale, cu croissante calde cu unt, cu gem de căpşuni şi felii de pâine prăjită, cu ceşti de cafea şi iaurturi mici cu fructe, cu felioare de caşcaval şi şuncă, cu un fir de floare ca cele pe care le avusesem cu o noapte înainte în buchetul de mireasă.

Au trecut mulţi ani de atunci. Mulţi ani de când nu mi-a fost dat să mă mai trezesc dimineaţa într-o cameră de hotel şi să vreau să mai stau. Să mai rămân proptită între perne, cu ochii la televizor, cu cafeaua pe noptieră, cu o carte aruncată la picioarele patului. Să mă ridic doar cât să deschid larg geamurile şi de acolo, de sus, să scot un cap ciufulit către stradă şi să mă uit fericită la lume şi să ţip cât pot de tare în sinea mea: ce bineeee de mineeeeeeee!!! Înainte de a începe să-mi plângeţi de milă şi a spune vai sărăcuţa de ea, asta de la nuntă nu s-a mai dus în vacanţă, la hotel, o să vă spun că nu sunteţi departe de adevăr. Adică la hotel am mai fost, dar de fiecare dată am ajuns doar să dorm acolo şi nu să stau cu adevărat. Adică aşa, să stau şi să nu fac nimic şi să mă fâţâi de pe o parte pe alta şi să mă bucur cât de bine e că pot să mă fâţâi fără să fac nimic. Să fim serioşi, când te duci în vacanţă la Paris sau la Viena sau la Veneţia sau prin Toscana, nu te duci să zaci ca prostul într-o cameră şi să strâmbi din nas că baia e prea mică sau prosoapele prea aspre (deşi eu mai fac și de-astea). În orice caz, pentru mine vacanţele sunt în general un adevărat tur de forţă care funcţionează pe principiul hai să vedem tot ce se poate acum, că de mâncat şi de dormit putem să o facem şi acasă, pe bani mai puţini!

Aşa că atunci când am văzut poza asta, am stat şi m-am întrebat: hm, oare cum o fi să te duci în vacanţă nu la mare, nu la munte, ci la un hotel? Punct! Fără plimbări, vizite, monumente, poze şi alte chestii turistice. Doar tu, hotelul şi perechea (la cum arată camera, perechea e obligatorie, trust me). Sigur, această combinaţie nu poate funcţiona de la sine. Însă, grație celor de la BI şi Dafora Turism, am dat peste hotelul BinderBubi din Sighișoara. Până şi numele hotelului sună vesel ca o zi de vacanţă. O zi pe care poţi să ţi-o faci cadou cu toată încrederea. Şi la cum se vede din poze, vă spun sincer că o singură zi nu va face decât să vă deschidă apetitul pentru răsfăţ şi huzureală. Adică, vorba cântecului, ai di tăti: camere de toate felurile ce respiră un puternic aer tirolez, restaurant  şi cafenea ca pe strasse, la Viena, spa cu jacuzzi, terasă cu mese de lemn şi ceas stradal cu parfum de secol trecut -- hai serios, nu-mi spuneţi că nu v-ar plăcea, că nu vă cred.

Şi da, sigur că cetatea Sighişoarei e frumoasă, sigur că are farmecul ei cu străduţele înguste şi casele vechi la parterul cărora se vând cele mai bune torturi cu nucă din Ardeal. Deși uneori, cetatea devine mai medievală decât ți-ai dori. Vă amintiți ce vă povesteam mai de mult? Dar, fire bună și iertătoare, aș da oricând o nouă șansă acestui loc.  Mai ales atunci când au trecut atât de mulţi ani de când nu ai mai primit micul dejun la pat,  e atât de bine să te poţi sui în mașină și să te ascunzi pur și simplu într-un hotel de cinci stele, doar pentru că e frumos şi pentru că ai nevoie să te mai trezești într-o dimineață,  strigând ce bineee de mineeee!!!

Sunt zile perfecte. Din acelea care se fac aşteptate, care se fac dorite, care se simt în aer şi care apoi vin pe neanunţate, dintr-o dată, ca o furtuna de vară care răscoleşte tot înainte să dispară şi să lase în urmă miros de ploaie şi de aer proaspăt.

Cam aşa s-a întâmplat în ziua aceea. O zi ca oricare alta în care am ajuns, fără să vrem, la capătul lumii. Pentru mine aşa arată: o mare calmă şi albastră ce se întinde până hăt, departe, şi noi pierduţi pe un pământ cald şi moale, la o barcă distanţă de tot.

Plumis Beach - Thassos

Şi cum sa sărbătoreşti mai bine o zi la capătul lumii, decât sărind de la înălţimea celor 7 ani ai tăi?

Plumis Beach: Un ponton făcut de om într-un loc aproape neatins

Sau fugind în picioarele goale prin bălţi de apă călduţă şi sărată, speriind în goana ta crabii şi peştişorii ce se lăfăiau la soare?

Tot Plumis

Şi pentru că lumea se întinde şi pe verticală, acolo sus, în munţi, există un sat cu case albe şi picturi albastre, cu leandri şi smochini, cu oameni puţini, alungaţi în case de aerul dogoritor.

Kazaviti - un sat de păstori în munţii din Thassos

Şi există şi o mare azurie ce a ştiut ca nimeni alta să sape în stâncă o grotă pentru sirene şi poveşti.

Grota de la Tripiti Beach (partea dinspre mare)

Ştii tu, draga mea, ce zi perfectă a fost pentru mine, ziua aceea în care te-ai întors de la capătul lumii la mine în braţe?

Ana mea şi eu cu ea

Nici nu ştiu cum să vă spun asta. Să zicem că, în ciuda a ceea ce urmează să vă povestesc, nu suntem nici fiţoşi, nici cu prea mulţi gărgăuni în cap, nici prea boieri şi nici prea sclifosiţi. Şi totuşi am fugit din Halkidiki. Adicătelea, acum vă scriu din Thassos. Asta după ce am anulat rezervarea din Pefkohori, am pierdut nişte bani şi am încercat să ne salvăm o vacanţă cu multe şanse de a deveni un eşec.

Pentru cei ce au fost în Halkidiki şi le-a plăcut, să ştiţi că vă înţelegem. Peninsula e frumoasă (nu ca Thassos), marea e azurie, dar cam rece (aşa am prins-o noi), dar trebuie să ştii ce să alegi ca să nu rişti să te trezeşti în ceva gen Mamaia, cum am păţit-o noi. Pefkohori era descris pe gugăl ca un sat de pescari din Kassandra, la malul mării, cu o plajă frumoasă şi cârciumi multe. Noi am nimerit într-un complex de vile ok, cu o curte faină, cu gazon şi un palmier, într-un apartament cu două paturi, trei balcoane, o chicinetă murdară, două bude şi două duşuri, dintre care unul i-a căzut la propriu consortului în cap. Mai aveam două scaune pe post de noptiere, un coş de gunoi stricat, nişte vecini cu bebeluşi urlători, o altă vecină cu tuse tabagică şi nişte muncitori zeloşi, înarmaţi cu diferite unelte zgomotoase ce ridicau o vilă chiar în coasta noastră. Până aici, totul ok.

Problema era că micuţul sat de pescari era de fapt o hardughie zgomotoasă, cu baruri şi pizzerii, cu negri care vindeau rahaturi fosforescente, cu preţuri mari şi mâncăruri tip fast food. În plus, sendi-biciul de pe google era o chestii scoicoasă şi pietricioasă ce te făcea să treci în revistă toți sfinţii până intrai în marea recişoară şi neplăcută (soţului i s-a înfipt literalmente o pietricică în talpă; a găsit-o tot acolo după câteva ore).

Aşa că inginerul din dotare a zis: ori pierdem nişte bani şi plecăm de aici unde ştim că ne e bine, ori stăm şi-ţi scot pe ochi vacanţa asta ori de câte ori am ocazia! Normal am fi vrut să plecăm mai la dreapta sau mai la stânga. Eventual, mai pe Sithonia, dar sezonul e în toi, nu ştiam unde să mergem, nu voiam să pierdem şi timp, pe lângă bani, aşa că am hotărât să fugim în Thassos, pe principiul drumul cunoscut e cel mai scurt.

Sigur că nici aici nu e ca prima dată. Cazare nu am găsit la fel de bună şi nici la fel de ieftină, vremea e mai puţin prietenoasă (seara e chiar rece), marea e foarte agitată (n-am văzut din copilărie, de la 2 Mai, valuri aşa de mari), viespile sunt peste tot -- dar suntem în Grecia, the real one! Avem taverne, avem peşte, avem greci simpatici, avem o familie de români cu doi copii neurlători, avem sendi-bici pe bune şi mai avem 4 zile şi ne întoarcem. Deşi, am înţeles că se amână şcoala. Ştiţi ceva în sensul ăsta?

Pe oamenii ăștia i-am descoperit în prima noastră seară din Thassos. De fapt, ne-au dus la ei nişte vecini români şi gata: la ei am rămas 10 zile. Puteţi să-i ziceţi lipsă de imaginaţie sau de iniţiativă,   puteţi să-i ziceţi comoditate sau frică de schimbare, eu o să-i zic pur şi simplu love at first sight. Şi cum să nu fie aşa, când te trezeşti pe o terasă cu tufe imense de hortensia în spate şi cu marea în faţă, cu boltă de viţă de vie deasupra şi paşi discreţi de pisici la picioare şi cu nările exultând de mirosuri care se împletesc în aer într-un dans nebun cu iz mediteranean cu influenţe balcanice.

Cu echipa de la Krambousa

Dar nu aş fi avut atâtea de povestit despre Krambousa, dacă nu ar fi fost ei.

Să fi tot fost sfârşit de aprilie când am decis să ne facem vacanţa de vară în Thassos. Am avut deci la dispoziţie peste două luni să tot caut, să mă gândesc şi să mă răzgândesc. Şi am făcut-o: am renunţat la două rezervări făcute pe booking.com, fără penalităţi, am scris zeci de mailuri, am citit fel de fel de discuţii şi într-un final am dat de un grec ce-şi spunea Grigorio şi care, după un schimb de epistole, mi-a spus ceva de genul: măi, fată dragă, ia scrie tu ce vrei exact şi eu îţi promit să găsesc tot ce vrea sufleţelul tău. Şi pentru că îl cheamă Grigorio şi nu Georgică şi pentru că e de-al lor şi nu de-al nostru, băiatul ăsta chiar s-a ţinut de cuvânt. Şi mi-a găsit: un apartament cu living şi bucătărie complet utilată, cu dormitor, cu baie, cu terasă, într-o vilă aproape de plajă, cu plajă de nisip şi mare lină, într-o staţiune animată, plină de taverne, fără viespi şi fără zgomot. Dacă sunteţi curioşi să vedeţi cam cum arăta, iat-o. Şi pe bune că e exact ca-n poze. Iar ca preţ, fiindcă ştiu că vă stă gândul doar la bani, ei bine noi am negociat la 65 euro pe noapte.

Acum că ne apropiem vertiginos de plecare, Ana s-a gândit să încerce pe pielea ei o insolaţie. După o doză serioasă de Nurofen, două partide de Macao şi una de Şeptică, lucrurile par să fi intrat pe făgaşul lor normal, aşa că acum e pe balcon şi se joacă pe telefonul lui ta-su.

Despre Thassos, numai de bine: apa e caldă, soarele arde, tavernele se înşiră, banii se cam termină şi au început să apară şi viespile. După ce am bătut insula în lung şi-n lat, am ajuns la concluzia că plaja noastră e cea mai frumoasă, cea mai nisipoasă, cu cei mai mulţi peşti şi cei mai simpatici patroni de taverne. La Aliki, apa e năucitor de limpede, dar plină de bolovani şi unde mai pui că pentru a te adăposti de soare sub o umbrelă trebuie musai să mănânci de prânz la una din tavernele de pe plajă. La Paradise Beach, de două zile, s-au terminat valurile şi acum arată ca un lac imens, la San Antonio sunt multe pietricele ascuţite de care trebuie să treci în ţipete şi scrâşnit de dinți pentru a putea înota, la Macry-Ammos e scump şi cam degeaba, la Saliara sau Plaja de Marmură e super frumos, dar drumul e greu şi barul de pe plajă scump, la Psili Amos nu e nici o sfârâială, dacă ai început prin a face plajă pe aşa numita Xrisi Amoudia, aia de-i zicem noi Golden Beach. De fapt, noi suntem în golful Skala Potamia, care e un capăt al Golden Beach- ului, ceea ce face ca bucăţica noastră de plajă să fie la fel de frumoasă ca plaja mamă, dar mai puţin aglomerată şi cu preţuri mai mici la băuturi.

Ce ar mai fi de spus? Spre rușinea mea, nu am avut curajul să încerc caracatiţă şi scoici. Mai am două zile să respir adânc, să stau în lotus, să invoc zeii cei buni şi să mă lupt cu tentaculele din farfurie. Ştie cineva ce gust au drăcoveniile astea?

Şi încă ceva: voi, cei ce aţi mai fost în Thassos, e ceva ce am ratat şi nu ar fi trebuit? Ziceți repede că marţi plecăm.

În primul rând, am aflat că-mi place peştele. La grătar, cu mirodenii, cu multă lămâie, fără oase, cu gura deschisă şi cu privirea aia goală de expresie cu care te fixează de pe un pat de salată. Am aflat că atunci când copilul e mic şi obosit, iar porţiile sunt imense (că aşa se poartă pe la noi, prin Thassos), se poate comanda doar o jumătate de porţie, spre fericirea tuturor.

Am mai aflat că îngheţata de vanilie e foarte bună cu gem de portocale şi cu bucăţi de coajă confiată. Că restaurantul la care am ajuns să mâncăm zilnic e unul la mare căutare pe toată insula şi că deci am avut parte de ceea ce e mai bun în materie de haute cuisine.

Am descoperit că pe plajă mişună într-o proporţie covârşitoare copii români şi că este o vacanţă în care am şanse mari să termin de citit o carte şi Ana să înveţe cât de cât să înoate.

Ce ar mai fi bine de ştiut e că în Panagia se află o fabrică de ulei de măsline şi că deci au preţuri de producător. Şi unde mai pui că e doar la vreo 7 km de noi. Nu mă pot felicita îndeajuns pentru alegerea făcută (Skala Potamia + vila Pagali).

Am descoperit că în pofida cremelor şi loțiunilor de soare, insolaţia continuă să mă pândească (am trecut razant pe lângă una). Am descoperit că data viitoare când vom veni în Grecia (căci vacanţa asta e doar the beginning of a beautiful friendship) o să încercăm să stăm vreo două săptămâni. Dacă iei în calcul varianta de a folosi măcar din când în când  bucătăria din apartament, poţi face economii serioase. Oricum, după ce am aflat faza cu hrănit copil cu jumătate de porţie, nota de plată a scăzut simţitor.

În rest, fac progrese la greacă şi l-am văzut pe Cabral pe plajă. Fără mişto!

Dragii mei,

Noi suntem bine. Şi Grecia, la fel. Briza a măturat suav orice miasmă de criză, aşa că aici, la noi, acum miroase doar a mare şi a rozmarin. Spre seară, vântul aduce cu el parfum de alge şi iz de peşte proaspăt la grătar.

Cum te uiţi de pe balcon, vezi muntele în dreapta şi marea în stânga, iar dacă laşi nasul în jos, te pierzi printre chiparoşi în floare. Chiar peste drum de noi, acolo unde acum se lăfăie la soare 5 pisici, au de vânzare butaşi de măslini şi cutii cu mirodenii. Doar ele au puterea să stea afară la orele amiezii când soarele arde atât de tare încât parcă şi marea prinde a fierbe cu spume.

Miroase a cafea proaspătă la mine din bucătărie. Am şi bucătărie, şi sufragerie şi dormitor cu copil adormit ce nu se lasă a fi sculat nici după două ore de somn. De la valuri i se trage. A sărit toată ziua în ele, le-a lăsat să-i treacă peste cap, le-a luat în braţe şi le-a dat drumul, a fugit de ele şi s-a întors iar și iar.

Iat-o că apare. E aiurită de somn şi are fetișoara aia bună de pupat. Hai că vă las, mă duc s-o alint şi s-o trezesc cu mângâieri şi suc de portocale.

Cu drag, din Thassos,

Ioana