Disclaimer: acesta este un guest post scris de soţ.
Ana a fost dintotdeauna un copil cuminte. Mă rog, fiecare copil are hachiţe ocazionale, însă una peste alta chiar a fost cuminte în mod constant (cel puţin prin comparaţie cu amintirile despre copilăria mea de băiat). Totuşi, mai ales când era mai mică, i se întâmpla să se comporte neadecvat în anumite situaţii. Nu neapărat obraznic, nu neapărat râzgâiat (deşi le-a încercat şi pe-astea pe principiul DŢŢ) -- dar neadecvat. Am tratat fiecare incident aşa cum ne-am priceput mai bine: ignorat, explicat, certat, pedepsit -- în fine, ce-am considerat noi că se impune. Incidental, cred că ne-a ieşit destul de bine, dat fiind faptul că a rezultat un copil cuminte; dar nu despre asta vreau să vorbesc acum.
Vreau să vorbesc despre inevitabila mamaie, vânzătoare sau mai ştiu eu cine care venea să-mi ameninţe copilul. Ameninţări la care presupun că eu ar fi trebuit să fiu complice. Te ia poliţia, te iau ţiganii, o să rămâi aşa, ştiţi genul. Apropo de asta, aveam o cunoştinţă în parc care voia să-şi sperie copilul cu ameninţări, dar nu voia să fie nici excesiv de crudă. Compromisul la care a ajuns a fost "vine Gâga!" (dar şi ea glumea pe seama Gâgăi). Lăsând Gâga, vin şi vă întreb: vouă vi se pare normal să vină oameni de pe stradă şi să vă ameninţe copiii, iar voi să fiţi recunoscători pentru asta? Şi nu suntem noi mai cu moţ -- văd o sumedenie de astfel de incidente (e.g. aici) care nu sunt doar acceptate, dar primite cu mare recunoştinţă de către părinţi vestici.
Ok, o să spuneţi că sunt eu tată de fată şi sunt excesiv de protector. Însă ştiu de pildă că şi Ioana e deranjată de situaţii de felul ăsta. Iar pe de altă parte, lăsând la o parte incogruenţa intrinsecă a situaţiei, mai este şi faptul că părintele prezent este şi jignit în substrat. Pentru că voluntarierea fără acordul meu a emiterii unor ameninţări implică în mod evident presupunerea că eu sunt depăşit de situaţie şi am nevoie de ajutorul de orice fel al oricui.
Poate o să spuneţi că sunt eu excesiv de critic. Dimpotrivă, am analizat situaţia optimistă în care cred în bunătatea oamenilor. Presupunerea alternativă este că indivizii care proferează ameninţările sunt nişte sociopaţi care le iau în serios. Deci nu mă judecaţi prea aspru.
2 comentarii:
Eram cu Mara in parc si s-a dus cu o fetita in iarba pe langa niste tufisuri. Numa' ce o adud pe ma-sa aleilalte :"iesiti de acolo ca acolo e BAUBAU!" Am ramas interzisa si pana sa apuc sa zic ceva o aud pe Mara ca se rasteste la cucoana: "ce baubau, asta nu exista, e o PROSTIE"...cu accent pe prostie. Am ras pana acasa de una singura sa nu ma vada! Stupizenii de oameni redusi care ameninta copiii cu tot felul de bazaconii in loc sa le explice de ce cutare lucru nu e ok.
Și mie mi se întâmpla să merg în parc sau mă rog pe unde mai mergeam și să ne povestească vreo binevoitoare mamaie în general de Baubau.Dar eu îi explicam lui Iusuf de fiecare dată că Baubau nu există și chiar dacă ar exista ar fi un ursuleț simpatic de pluș care nu are cum să facă ceva rău.Se uitau ”mamaiele” la mine ca la nebuni, dar nu înțelegeam și nu vroiam să-mi sperie copilul cu niște prostii când puteam să îi explic foarte frumos de ce nu era bine ceea ce făcea, mai ales că uneori nici măcar nu făcea nimic greșit.
Trimiteți un comentariu