Sunt zile perfecte. Din acelea care se fac aşteptate, care se fac dorite, care se simt în aer şi care apoi vin pe neanunţate, dintr-o dată, ca o furtuna de vară care răscoleşte tot înainte să dispară şi să lase în urmă miros de ploaie şi de aer proaspăt.

Cam aşa s-a întâmplat în ziua aceea. O zi ca oricare alta în care am ajuns, fără să vrem, la capătul lumii. Pentru mine aşa arată: o mare calmă şi albastră ce se întinde până hăt, departe, şi noi pierduţi pe un pământ cald şi moale, la o barcă distanţă de tot.

Plumis Beach - Thassos

Şi cum sa sărbătoreşti mai bine o zi la capătul lumii, decât sărind de la înălţimea celor 7 ani ai tăi?

Plumis Beach: Un ponton făcut de om într-un loc aproape neatins

Sau fugind în picioarele goale prin bălţi de apă călduţă şi sărată, speriind în goana ta crabii şi peştişorii ce se lăfăiau la soare?

Tot Plumis

Şi pentru că lumea se întinde şi pe verticală, acolo sus, în munţi, există un sat cu case albe şi picturi albastre, cu leandri şi smochini, cu oameni puţini, alungaţi în case de aerul dogoritor.

Kazaviti - un sat de păstori în munţii din Thassos

Şi există şi o mare azurie ce a ştiut ca nimeni alta să sape în stâncă o grotă pentru sirene şi poveşti.

Grota de la Tripiti Beach (partea dinspre mare)

Ştii tu, draga mea, ce zi perfectă a fost pentru mine, ziua aceea în care te-ai întors de la capătul lumii la mine în braţe?

Ana mea şi eu cu ea