- în care, cineva (probabil primăria de sector, în cazul de față Sector 2) decide să facă lucrări în cartier, cu picamere și alte unelte zgomotoase, fix, dar fix în săptămâna de vacanță școlară, când copiii ar fi putut să doarmă mai mult dimineața. Nu, nu s-a stricat nimic la bloc, nu, nu se repară nimic esențial, dar problema este că nimeni, dar nimeni, nu are o viziune de ansamblu pentru simplu motiv că nu avem obișnuința să avem o astfel de viziune.
- în care ești sunat de o clinică medicală să mergi să-ți faci analizele cu trimitere de la medic și unde, când ajungi la recepție, afli că biletul nu e bun, pentru că ei nu lucrează cu Casa de asigurări de pe foicica ta. Sigur că doamna de la ghișeu nu are nicio vină fiindcă, cea care te-a sunat a uitat să menționeze un mic amănunt care te-a făcut pe tine să te scoli cu noaptea-n cap, să nu-ți bei cafeaua, să alergi după un tramvai și să întârzii la muncă. Ne pare rău, dar ce vreți să facem acum?
- în care plătești o consultație la ecografie și, din păcate, pleci fără ea pentru că nu mai există hârtie în ecograf și fata care se ocupa de achiziții a intrat în concediu de maternitate și nu știm cine îi va ține locul.
- în care Ministerul sănătății afirmă că a cumpărat 30.000 de doze suplimentare de vaccin, dar în farmacii el nu există
- în care, dacă vrei să preiei un contract de cablu de la RCS/RDS, nu e suficient actul de proprietate, ci trebuie musai, să vii și cu fostul proprietar în persoană. Dacă a murit sau a emigrat, lucrurile se complică, așa mi s-a explicat!
- în care toată lumea înjură pe toată lumea, peste tot și tot timpul
- în care Radioul public te lasă pe tine, jurnalist, să-ți plătești singur un set de cărți de vizită fiindcă el nu are buget, iar tu ai musai nevoie să nu te faci de râs la o reuniune la care ajungi în interes de serviciu
- în care, tot în Radioul public, angajații cumpără pe rând, hârtie igienică și Pronto pentru că femeile de serviciu au devenit o specie de cale de dispariție
- în care dacă treci, noaptea, prin centrul capitalei, la rond, la Piața Kogălniceanu, ai ocazia să vezi cum fetele fac trotuarul, în timp ce mașina de poliție trece prin zonă
- în care firma care trebuie să-ți aducă frigiderul nou pe care tocmai l-ai cumpărat, te sună după șapte ore (șapte!!!!) să-ți spună că vine a doua zi
- în care atunci când te oprești lângă un copac prăbușit să-i faci poză, un polițist de prin preajmă îți spune pe un ton părintesc "nu cred că e bine ce faceți, dar treaba dumneavoastră". N-am înțeles de ce și nici el nu a vrut să spună.
- în care mulți bărbați (femei nu am văzut) scuipă pe stradă ca și cum ar fi un gest cât se poate de normal
- în care șoferul de taxi poate să se rățoiască la tine, client, și să te amenințe că te dă jos, pentru că ai îndrăznit să-l rogi să stingă țigara
- în care ni se pare normal să ni se spună "nu", "nu se poate" și "nu e treaba mea"
- în care Protecția Muncii din instituțiile publice e considerată, de cele mai multe ori, doar o formalitate pe care o semnăm ca să spunem că am semnat, deși ea nu se face
- în care continuăm să cumpărăm carne de vită produsă în Polonia, deși o anchetă a arătat că există o problemă cu abatoarele poloneze unde au fost sacrificate vite bolnave. Principalii importatori erau Franța și România. Franța a retras de pe piață carnea cu pricina. Noi suntem calmi, din ce observ.
- în care când ceva nu merge, se strică sau se suspendă, lumea se necăjește un pic și...gata
- în care dacă ești dat afară din funcție, abuziv, pe perioada concediului, pierzi procesul doar pentru că nu se face să câștigi un recurs împotriva celor de la Primăria București
- în care euro va depăși, probabil, pragul de 5 lei.
- în care proiectul de buget este o glumă proastă, făcută de un individ condamnat la opt ani de închisoare. Opt!!! Ințelegeți?! Nu, nu cred că înțelegeți pentru că altfel ar fi trebuit să fim cu toții în stradă.
- în care ministrul Justiției iese la rampă și amenință cum o să le povestească el omologilor din UE despre abuzurile pe care le- a făcut Laura Codruța Kovesi, de parcă ăia sunt niște debili care au propus-o  pe doamna Koveși la funcția de procuror european doar așa, că nu le-a venit altă idee în cap
- în care nu are rost să vorbesc de italianul fără studii de medicină care a operat în România, pentru că atunci ar trebui să vorbesc și de un întreg guvern care conduce o țară deși, e lucru știut, nu are nicio competență, dar niciuna!
 - în care tot ceea ce am scris mai sus s-a întâmplat doar în ultimele zile.
- în care o să traduc tot ceea ce am scris mai sus, în franceză, că poate sunt și alții curioși cum mai e pe la noi

- afară tocmai a început să picure şi e al naibii de frig faţă de ziua de ieri şi deci, ideea de a renunţa la haina de iarnă a fost una extrem de proastă?

- un escroc italian s-a dat drept chirurg plastician şi a operat un an de zile prin Bucureşti, inclusiv la Monza? L-au dat şi la gazetă.

- se poate face quiche cu praz şi lapte de ovăz în loc de smântână?

- pe site-ul La femme, rochiile reduse au exact acelaşi preţ cu cele din magazin?

- Tiberiu Uşeriu a abandonat cursa de prin nămeţi după ce i-au degerat degetele?

- clafoutis-ul cu cireşe iese foarte bun cu lapte de migdale şi făină de porumb?

- azi e promoţie de St. Valentin pe Air France?

- Dacian Cioloş deschide lista de candidaturi depusă de USR-PLUS pentru Parlamentul european?

- mi-am luat palton de la Mango?

- mă doare în gât de vreo săptămână?

- Laura Codruţa Koveşi e prima pe listă pentru funcţia de procuror şef la Parchetul european?

- tocmai am terminat de citit Zuleiha deschide ochii şi mi-a plăcut mult, mult?

- am pe listă Au revoir là-haut, cartea, căci filmul l-am văzut şi vi-l recomand? A propos, vedeţi că romanul e tradus şi-n română.

- am avut televizorul stricat vreo două săptămâni şi nu i-am simţit lipsa?

- s-a deschis în Bucureşti, Miau cafe, prima cafenea cu pisici?

- nu am timp să mai scriu aici şi d-aia vă povestesc tâmpenii?

- dar chiar şi-aşa, tot îmi sunteţi dragi, ştiţi, da?


Ca să v-o dovedesc, vă las şi reţeta de clafoutis, cu tot cu poză doveditoare.

Ingrediente Clafoutis cu cireşe fără gluten:

- 400 grame de cireşe fără sâmburi (eu am luat congelate, de la Carrefour)
- 4 ouă
- 20 cl de lapte de soia sau migdale
- 60 grame de maizena (făină de porumb) şi eu am adăugat şi vreo 40 de grame de făină de ovăz
- 50 de grame de zahăr brut de trestie
- un praf de sare
- 2 cl de kirsch facultatif

Se amestecă ouăle bine, bine, cu zahărul cu mixerul sau în robot, apoi se toarnă laptele rece, în fir subţire, continuând să amestecaţi, se pune sarea şi la sfârşit, făina de porumb şi cea de ovăz. Amestecaţi până obţineţi un aluat omogen şi curgător. Eu am adăugat şi un praf de copt, dar nu e obligatoriu.
Intr-un vas (eu am folosit unul de Jena) se toarnă cireşele aşa, congelate, şi deasupra aluatul. Se pune vreo 50 de minute în cuptorul preîncălzit, la vreo 220 de grade. Iar la sfârşit, cu puţin noroc, o să aveţi o chestie care arată aşa:


                   (tocmai am realizat că farfuria pe care tronează clafoutis-ul nu-mi aparţine)

- împrumut farfurii şi nu le mai dau înapoi?

Da, sunt mari, plini de personalitate, întotdeauna cu replicile la ei, nesupuşi şi nemulţumiţi. Şi când te gândeşti că parcă acu' erau de-o şchioapă, lipiţi de voi, cu mânuţele întinse şi gura toată un zâmbet de fiecare dată când vă vedeau. Şi totuşi, există şi avantaje ale faptului că cei mici au crescut mari.

Se spunea despre el că era  cumsecade
Aşa umbla vorba prin vecini.
Ca şi cum nu ar fi fost copac, ci om.
Ca şi cum ar fi fost mai viu decât era.
Aşa umbla vorba
Cât el stătea.
Acum, s-a întins cât e de lung
pe orizontală.
Şi pare că ascultă cum de sub pământ
se pregăteşte a primăvară.

Oricum, voi, adulții, faceți doar ce-aveți chef să faceți! Nimeni nu stă să vă oblige! și zdrang ușa de la ea, din cameră.

Profit de faptul că știu că, mai nou, aruncă din când în când un ochi pe blog- de altfel, am de gând să-i rezerv un spațiu, undeva, pe aici, că prea scrie bine- și să spun ce nu am apucat să-i spun în față.
Voi trece elegant peste partea cu "eu mă duc la muncă și apoi vin acasă și o iau de la capăt" pentru că e suficient să-mi imaginez ochii ei dați peste cap că îmi piere cheful, și voi trece direct, la aspectele aparent minore care decurg strict din faptul că eu sunt părinte de elev și, ce să vezi, asta nu e întotdeauna vesel.

Să luăm exemplul trezitului de dimineață. Că tu ai ore, înțeleg. Dar eu, eu ce vină am că tu începi cursurile la 8 a.m, să zicem și că deci, mă văd nevoită să mă trezesc cu noaptea-n cap pentru a te pregăti, iar dacă ești mic, pentru a merge cu tine până la școală, hm?

Să presupunem acum, că nu ești așa de mic. Ba chiar că ești mare și că mergi singur. Și chiar că înveți după-amiaza, așa că ne trezim cu toții mai târziu. Nu-i nimic, nici aici nu e totul în avantajul meu. Pentru că intervine foiletonul "casoleta". In fiecare zi, eu îmi pun aceeași întrebare: ce să-i mai pun de mâncare alei mele, pentru școală, ținând cont că are pauzele de cinci minute, nu mănâncă pâine, pleacă la 11h00 de acasă și se întoarce spre 17h30? De când fiică-mea învață după-amiază, casoleta a ajuns pe lista scurtă a motivelor pentru care abia aștept vacanța.

Hai să vorbim și de teme, vrei?! Nu fă ochii mari, pentru că, chiar dacă sunt ale tale și pare că eu, ca om mare, odată întors acasă, de la serviciu, pot să mă trântesc pe canapea, și să zac cu ochii la seriale, de fapt, stresul este și al meu. Ți le-ai făcut, ai înțeles, ia arată-mi-le și mie, cum adică te duci cu ele nefăcute, hai să vedem împreună, iată doar câteva întrebări care se aud, în fiecare seară, cam din toate casele unde locuiesc copii de școală. O să mă întrebi de ce nu pot să am încredere în tine că te descurci și fără mine și să încetez să te mai controlez. O să-ți răspund că e greu, că încerc și că o să vezi și tu când vei fi părinte. Până atunci, pot doar să-ți spun că e în fișa postului să mă stresez și da, temele sunt obligatorii. (iar în cazul Anei mele, chiar nu sunt multe) și nu, nu e bine să ți le faci în pauze. Bine, fie, poți pe alea la Tehnologie.

Lista continuă cu discuțiile pe WhatsApp din grupul de părinți. Alea care încep, în forță, încă din prima zi de după vacanță și o țin așa, tot trimestrul. Alea pe care încerci să le ignori, să le tai sunetul, dar pe care tot ajungi să le urmărești pentru că, printre mulțumesc-uri, la mulți ani-uri și fie ca-uri, se strecoară din când în când și câte-o informație. De exemplu, despre vreun curs sau vreun atelier unde locurile sunt întotdeauna limitate și unde, dacă tu nu ajungi, eu voi fi de vină.

Mai am? Mai am: vin olimpiadele. Ce înseamnă asta? Da, da, că tu ai de învățat, pentru că, ca un făcut, te-ai decis singură-singurică să mergi la vreo patru, cu totul. Bineînțeles că niciuna dintre ele nu va fi aproape de casă și bineînțeles că toate vor avea loc sâmbăta de dimineață. Normal că ne vom trezi împreună, normal că te voi duce până acolo și apoi, te voi aștepta să te și aduc înapoi, acasă. Normal.

Și dacă tot am vorbit de olimpiade, hai să vedem și restul listei de activități. Că o fi cursul de limbi străine, ăla de teatru sau mai știu eu ce meditație, un lucru e cert: nu sunt ale tale, ci ale noastre. Toate familiile ajung să-și organizeze viața în funcție de programul tău. N-am spus că e vina ta, ci doar că așa e.

O să mă opresc aici. E suficient pentru a mă deprima că mâine o luăm de la capăt. Las, însă, lista deschisă și invit părinții să adauge dacă mai au idei și copiii s-o citească, dacă au nemulțumiri și cred că a fi adult e cool.

Și dacă aveți idei de "pachețel" fără pâine, care poate fi mâncat în câteva minute, vă mulțumesc anticipat.

Mai sunt trei zile de vacanță (vacanța ei, a ei, știu bine) și sunt de-a dreptul terifiată (eu, eu, ați înțeles bine). Cred că nimic nu este mai dureros pentru noi, părinții, decât vacanța care tocmai se termină. Chiar și dacă ăla mic n-are niciun stres că începe iar, școala, tot e îngrozitor să știi că trebuie să o iei de la capăt cu trezitul de dimineață, cu pachețelul, dar mai ales, cu rolul ăla, ingrat, de adult care trebuie să fie tot timpul responsabil și prezent, care trebuie să înțeleagă importanța lecțiilor și care se vede obligat să vegheze ca cel mic să nu derapeze și să nu-și distrugă șansele chiar sub nasul lui. Adică, mai pe românește, ăla care trebuie să fie când cool, când nașpa și care niciodată nu știe când trebuie una și când cealaltă. Ceea ce este, între noi fie vorba, suficient de greu ca să te facă să te simți presat, nervos și cu fengshui-ul făcut bucăți.

Și pentru că, la fel ca orice copil normal, Ana și-a comasat toate temele de vacanță în ultima săptămână, pas de a mai face ceva în aceste ultime zile. Iar eu, chiar am vrut. De exemplu, aproape că aranjasem totul pentru o zi la munte, la schi, doar că dom'șoara m-a sunat la birou să-mi spună că nici gând să putem pleca pentru că are teme, și nu știu ce olimpiade și fișe și aoleo și vai de mine....mă rog, nu pot spune că mi-a părut prea rău pentru că, în felul ăsta, mă duc și eu la deschiderea Institului de la "Petite enfance" de la București, să vorbesc cu binecunoscutul neuropsihiatru francez, Boris Cyrulnik. Dacă tocmai ați încruntat din sprâncene, în sensul de "cine, doamne-iartă-mă, mai e și ăsta?", aflați, atunci, că e cel desemnat de Emmanuel Macron să reformeze sistemul de învățământ din Franța. Și, tot el, e cel care a scris mult despre copilăria mică și care a afirmat că copiii până-n trei ani nu au voie să petreacă timp în fața ecranelor. Nu mult timp, ci timp. Adică deloc. Așa zice el, nu dați cu pietre.

Acum, care e treaba cu acest institut. Păi, pe scurt, este o structură care se adresează tuturor celor interesați să înțeleagă mai bine copiii de până-n șase ani și care își propune să-i formeze astfel încât, la sfârșit, să fie adevărați profesioniști în domeniul educației timpurii.

Realizat după modelul institutului omonim de la Paris, structura va oferi celor interesați mai multe conferințe ce se vor întinde pe parcursul întregului an și un pic, la începutul anului următor. Apoi, cursanții vor fi invitați să facă un memoriu și un stagiu de practică de două săptămâni, la Grădinițele Carrousel, din capitală, (am făcut un reportaj acolo și credeți-mă, veți fi impresionați de ce a realizat Camelia Vețeleanu, directoarea instituției- nicio legătură cu alte structuri private de acest tip) pentru a putea obține, ulterior, o diplomă recunoscută de Ministerul muncii de la București.

Cursurile de formare vor avea loc sâmbăta, cam o dată la două luni, în București, vor fi susținute de aceeași formatori francezi de la Institutul de la Petite enfance din Paris și vor costa 350 de lei, per modul. Vă las un link către pagina de fb a institutului. Cursurile vor fi în franceză, cu traducere simultană, la cască, în română.

Aveți aici programul integral al sesiunilor de formare și numele formatorilor, iar aici pagina de înscriere. Primul curs are loc mâine, 12 ianuarie și se va desfășura de la 9h30 la 17h00, la sediul CEREFREA Villa Noel, de pe strada Emile Zola, nr 6.

Dacă considerați subiectul interesant, un like și un share ar ajuta, ca să afle cât mai multă lume că o educație cu zâmbetul pe buze, este posibilă și se învață.

Nu știu cum sunteți voi, dar eu știu un lucru, despre mine, cu certitudine: sunt cea mai atehnică persoană pe care o cunosc. De fapt, cea mai atehnică după mama care, săraca, suferă de un fel de butono-fobie. Tot ce are mai mult de un buton on/off îi provoacă palpitații și o aruncă într-o zonă de nesiguranță care se răsfrânge ulterior asupra anturajului apropiat. Adică a mea.

Revenind la mine, ei bine, eu nu mă sperii așa ușor, doar că nu reușesc să înțeleg explicațiile de ordin tehnic. Recunosc că nici nu mă interesează. Adică, ca s-o spun pe aia dreaptă, sunt complet lipsită de curiozitate când vine vorba de partea științifică a vieții noastre. Nu ești interesată să știi de ce forța nu știu de care face nu știu ce? Ei bine, nu! Sau nu ești curioasă să înțelegi care e treaba cu suma lui Gauss? Păi...nu prea! Și, ce să vezi, ca un făcut, numai de d-astea am parte de la începutul anului.

De exemplu, mai să fac o criză de apoplexie la Orange când am ascultat beneficiile unui telefon nu știu de care față de cel pe care-l dețineam eu și de care eram foarte mulțumită dacă nu ar fi început să se închidă de unul singur când mi-era lumea mai dragă. După ce m-au trecut toate sudorile ascultând o prelegere despre diversele aplicații pe care noul telefon le are, am tras infanta lângă mine și i-am șoptit "auzi, ia vorbește tu cu domnu' și explică-mi și mie acasă". Așa că, eu m-am mulțumit doar să semnez și acum mă întreb ce naiba oi fi semnat de noua factură a venit cu douăzeci și ceva de lei mai mult.

Partea bună este că, acum, am un telefon care funcționează. Partea proastă este că mi s-a stricat televizorul. De fapt, nu știu ce a pățit pentru că s-a decis să pornească singur, de nebun, la trei dimineața și de atunci a rămas blocat pe Antena Stars și pas de a mai reacționa la orice apăsare de butoane. Dar, nu vă îngrijorați, ca o femeie vitează ce sunt, am tras biroul de la perete, am pătruns cu grijă într-un fel de mățăraie de cabluri, fire, prelungitoare, mufe și alte chestii asemănătoare și, încercând să văd dacă nu e ceva, pe undeva, scos din priză, m-am dat cu capul de raftul de deasupra biroului, am tras o înjurătură, am făcut un pas în spate și am smuls firul care intra într-o ditamai boxa. Acum nu mai am nici televizor, nici sunet, dar am un ditamai cucuiul.

Aș vrea totuși să închei povestea pe un ton vesel. Am de ales între două glume bune: declarația lui Meleșcanu la BBC sau faptul că mi-au mărit salariul la radio, după nu știu câți ani (peste zece), cu fabuloasa sumă de 74 de lei și asta, pentru că a crescut salariul minim pe economie. Nu știu, zău, pe care s-o aleg.