În week-end, soţul a avut gripă. El, care nu se îmbolnăveşte niciodată, el care nu ia nimic de la copilul bolnav (căci da, a fost şi Ana bolnavă),  s-a trezit sâmbătă fără glas, cu febră mare, dureri în gât şi musculare. El, care nu ia pastile niciodată, a venit la mine la bucătărie cu mâna întinsă, ca un milog, să-i dau orice, numai să-i treacă!

Şi i-a trecut. Dar mi s-au înfundat mie urechile. Ca la răceală, dar fără răceală. Şi m-am îndopat cu Nurofen, şi m-am ţinut de nas şi am suflat şi am făcut aerosoli şi iar Nurofen. Şi uite aşa m-am ales ieri cu cea mai minunată criză de bilă din viaţa mea. The criză! The big one! Orice încercam să închid, fuga la budă unde nu ştiam dacă să stau cu spatele sau cu faţa.  Curgea pe toate părţile.

Altfel, noi plecăm mâine la Paris. Sper să fie bine! Urechile tot înfundate sunt.

La început a fost uimirea. Apoi, glasul nu o ajuta să poată să-şi ţipe bucuria. Ca şi cum ar fi fost prea mult pentru trupul ei de copil. A fost pentru prima dată când Ana a plâns de fericire.

Recunosc că m-am gândit mult înainte să-i fac bucuria. Oare merită tevatura? Oare va înţelege ceva? Oare nu va fi prea mult şi prea scurt? Oare noi nu ne vom transforma în doi căpcăuni nervoşi de oboseală şi de stres? Oare acolo unde vom sta nu va fi prea frig sau prea strâmt sau prea departe, sau mai ştiu eu?

Apoi mi-am adus aminte de tata. Cum îşi imagina el că vom merge împreună la Paris când voi fi eu mare. La Paris am fost, fără el. El nu a mai trăit să mă vadă prea mare.
Şi atunci mi-am dat seama că vreau să-i fac cadou Anei amintirea asta. Cea pe care eu nu o am. Amintirea unei aventuri cu mama şi tata pe vremea când ea avea 6 ani şi părinţii erau încă tineri. Amintirea zilei când adunaţi în cămăruţa ei, i-am spus că peste două zile plecăm la Paris. Şi că va zbura pentru prima dată cu avionul. Şi că va vedea Tour Eiffel-ul. Şi că patru zile nu va dormi la prânz.

Ana a plâns de bucurie.
Şi eu. Pentru ea şi pentru mine. Pentru amintirea pe care o vom avea împreună.

Plecăm joi!

Am hotărât să o dau pe Ana la 7 ani la şcoală, după ce am aflat că la 6 ani şi 4 luni, cât a împlinit în septembrie, ar fi fost cea mai mică din clasă. O decizie înţeleaptă mi-am spus, după ce am auzit câte teme şi câte responsabilităţi au copiii ăştia din ziua de azi. M-am gândit să-i las încă un an de huzureală, deşi recunosc că grupa pregătitoare pare destul de serioasă.

Ieri, Ana a luat primul ei 4 pentru că nu a ştiut să scrie pe tablă friguros. Un cuvânt greu după mintea mea pentru un copil de pregătitoare, ce practic nu ar trebui să ştie să scrie. Că doar nu l-a învăţat nimeni. Doar aşa, în joacă, i-am arătat literele de tipar şi tot în joacă le-a ţinut minte.
Doar că se pare că joaca nu prea mai are ce căuta la vârsta asta. Are 6 ani şi 5 luni, Dom'ne, cât să se mai distreze? Gata, la muncă cu ei!

Săptămâna trecută, la teatru, am cunoscut o mamă cu o fetiţă de aceeaşi vârstă cu fie-mea.
- E la şcoală? zice ea.
- Nu încă, zic eu.
- Nici a mea. O mai ţin un an acasă, să am timp să fac cu ea în fiecare zi la caiet.
- Aoleo, ce caiet?
- Păi, avem un caiet şi o pun să facă acasă bastonaşe şi liniuţe şi litere. Trebuie să o responsabilizez, să înveţe să-şi facă temele singură.

Noi nu avem caiet. Şi nici nu mi-a dat prin cap să fac acasă ce va trebui să facă la şcoală. Deşi văd că deja face la grădi ce va trebui să facă la şcoală. Şi atunci la şcoală, ce mama mă-sii va face? Pentru facultate?

In mintea mea inocentă, cei 7 ani de acasă nu formau doar o expresie, o vorbă-n vânt pe care o arunci când vrei să înjuri pe cineva şi să-l faci prost crescut. Recunosc că eu am luat sintagma asta ad literam. Adică, stai cuminte 7 ani,  înveţi să creşti şi mai apoi te duci în lume şi te dai cu capul de pragul de sus.
Acum se pare că trebuie s-o dau eu cu capul de prag. Oare merită?

Voi aveţi caiet acasă?

Când eram mică, îmi aduc aminte că ori de câte ori păţeam ceva rău, mă duceam la mama şi o întrebam: e grav? Şi ştiam că dacă ea zice că nu, atunci toate aveau să se rezolve. Ca în vorba aia cele rele să se spele, cele bune să se adune. Şi acum fac la fel şi mama e singura care ştie să facă vrăji şi să facă să plece spaima şi tristeţea. Nu vreau să vă necăjesc, fiindcă ştiu că din păcate, sunt printre voi câţiva care au deja ochii în lacrimi citind ce am scris.

Vreau doar să încerc astăzi să fac şi eu o vrajă. Nu, nu s-a întâmplat nimic grav şi nimic rău. De aceea vraja nu trebuie să fie complicată. E de ajuns o vrajă mică, simplă, pentru începători şi mame de copii mici. O vrajă care să oprească vulcanul ăla nou din Islanda să bubuie prea curând şi care să alunge norii de ploaie de prin alte părţi ale Europei.

Ce ziceţi, încercăm împreună?

Dacă iese, vă anunţ săptămâna viitoare. Mai multe nu spun, să nu mă audă vulcanul.

Aţi ieşit pe ziua de azi din casă? Nu? Ei bine, eu da. Şi vreau să mă plâng, acum şi aici. E frig, e foarte frig, nemilos de rece pentru o zi care ar fi trebuit să fie măcar ca cea de ieri. Adică un pic de soare acolo, că n-o fi foc!

Dar nu şi nu. Vremea e duşmănoasă, vântul provoacă migrene, iar frigul îţi intră peste tot, prin gură, prin nas, prin căuşul palmelor, pe sub eşarfa de la gât şi în câteva secunde începi să te simţi amorţit şi cu capul greu şi dureros.

Am încercat să uit de vreme. Am mers repede, cu capul plecat, cu haina strânsă pe mine. Aproape că fugeam de iureşul de frunze gălbejite şi bolnave ce juca pe sub ochii mei. Am închis geamurile, mi-am luat o cafea caldă, ba chiar am fost şi-ntr-un shopping break de pe urma căruia m-am ales cu două perechi de şosete şi cu amintirea unui cardigan gri şi scump. Şi ce bine mi-ar fi ţinut acum de cald, drăguţul de el! Poate la salariu... sau la Crăciun...

Dar afară e tot urât şi tot frig, deşi am acum două perechi de şosete noi pe care aş putea să mi le pun una peste cealaltă, poate o să-mi fie mai bine. Deşi, cel mai bine mi-ar fi la mine acasă .

Căci, eu sunt la muncă. Dacă vreţi să mă compătimiţi, mă găsiţi aici. Nu plec nicăieri.

Ce faci cu copilul când  a fost bolnav, dar are încă niscaiva muci şi un rest de tuse? Eu am ales să-l duc la teatru. Ferit de frig şi de vânt, m-am gândit că e o variantă rezonabilă să-l distrez, fără să-l expun. Greşit.

În noua sală unde joacă cei de la Creangă suflă alizeul. După ce s-a plimbat precum ţiganul cu cortul din Amzei la Gloria, teatrul Ion Creangă a ajuns pe Lipscani la Sala Rapsodia. Acolo unde Primăria nu a dat căldură şi unde o uşă laterală se încăpăţânează să nu se închidă. Şi ia ghiciţi? Noi am avut exact locurile de lângă uşa stricată. Aşa că ne-am echipat de spectacol cu geacă, basma şi braţele mamei strâns în jurul odraslei şi am pornit în lumea Albei ca Zăpada.

Prima remarcă. A Anei, nu a mea:
- Sunt doar şase pitici.
- Ba nu, mamă, n-ai numărat bine.
- Ba am numărat. Sunt şase şi o bunicuţă. Nu vezi că aia cu barbă blondă e de fapt o bătrânică?
OK, aia cu o barbă blondă lipită pe faţă sau Piticul Pofticios din piesă era Alexandrina Halic.

În rest piesa a decurs fără incidente memorabile. Alba ca Zăpada a scăpat cu bine, regina era la fel de rea cum o ştiţi, copiii au înţeles că frumuseţea contează, că nu e bine să primeşti cadouri de la străini, că oamenii mici de statură sunt de treabă şi că trebuie să te speli pe mâini înainte de masă.

Dar, să nu uităm că vorbim de copiii din secolul 21. Ştiţi voi, generaţia asta care nu are legătură cu generaţia noastră, ăştia despre care o cucoană îmi spunea mie în parc că "sunt foc de deştepţi, nu ca noi!". Ptiu, ptiu, ptiu, pupe mama!
Bref, un exponent al acestei generaţii, ce stătea fix în spatele meu înfofolit cu pulover şi căciulă, a cedat la finalul piesei.  Deja că Albă ca Zăpada asta nu se învăţa minte şi tot deschidea uşa la fel de fel de străini dubioşi, deja că s-a apucat să-şi cumpere de la ei prostii ce riscau să-i fie fatale (ştiţi voi, chestia cu cingătoarea şi pieptenele), dar apoi când a venit prinţul se tot uita la ea şi părea că nu ştie ce să facă. Aşa că tânăra de 6 ani din spatele meu a ţipat exasperată:
-Da', sărut-o odată şi să terminăm povestea!
Gata şefu'!
Restul îl ştiţi: pupat, trezit, ţopăit de bucurie, bang cortina. The end!

Ar fi putut fi o zi ca oricare alta, dar nu a fost să fie.
Totul a început dis de dimineaţă. Sunat ceas, sculat cu greu, pregătit pacheţel pentru grădi, încălzit lapte, trezit copil, pupat, alintat, când cu un degeţel ameninţător, Ana a arătat spre ureche:
- Aaau!
- Doare, mamă?
Dat energic din cap.
- Rău?
Capul continua să i se scuture în sus şi-n jos.
Pun mâna pe telefon să sun bona. Telefonul sună, bona nu răspunde.
Mă uit la ceas şi calculez: dacă ne grăbim, ajungem în juma' de oră la Gomoiu, la camera de gardă. Între timp, poate vine şi Tanti Mia de pe coclauri (asta e bona) şi cu puţin noroc nu voi întârzia decât vreo oră la muncă. Sounds good!