În sfârşit avem listă. Finală, zic eu, după ce mi-am permis să-mi bag nasul în cea veche. Profitând de faptul că Miţa mea e nestatornică precum vremea, am intervenit un pic în scrisoarea pentru Moşu şi am schimbat pe ici, pe colo, doar în punctele esenţiale. Cu acordul Anei, of course.

Prin urmare, am renunţat la storcătorul de fructe de pe Minimax. Argumentul suprem: o să se strice repede, măi mămică şi în plus mă şi imaginam cumpărând cireşe şi căpşuni în decembrie ca să facă copchilul shake-uri. Am tăiat de pe listă căţelul blând. Nu are rost să vă spun de ce nu-mi doream un patruped, fie el blând, pufos, mic, drăguţ, de rasă sau nu. Am dat la o parte şi aparatul de făcut chipsuri. Măi Ana, pentru ăsta îţi trebuie microunde mai performante decât ce avem noi. Jos şi cu el!

După ce am tăiat şi spânzurat în stânga şi-n dreapta pe foicica pentru Moşu, mi-am dat seama că mai urma să spun, parafrazându-l pe Flaubert, Moş Crăciun sunt eu ca măcar să ştiu că am stricat total bucuria odraslei. După poveţele şi sfaturile mele moralizatoare, Ana a ridicat o privire descumpănită şi a bodogănit în barbă: Să-mi dea ce vrea el!

Vă daţi seama că nu puteam lăsa lucrurile aşa. Prin urmare, ieri seară, la o şuetă la Trenuleţe, am refăcut lista. Acum e mult mai frumoasă, dar la fel de stufoasă. Însă gata, am hotărât să mă abţin de la orice fel de comentariu, că deja m-am amestecat şi am negociat ca la Bruxelles. Am adăugat doar că Moşu va aduce ce poate de pe listă.

Şi acum, hai să v-o spun şi vouă, să vedeţi la ce am ajuns:
- Moon Sand Cofetarie - e colorată, e creativă, ne va umple covorul de chestii d-alea mici şi lipicioase, dar măcar nu face shake-uri (aoleo, acum am văzut cât costă!)

- o tăbliţă pe care desenezi cu nişte carioci speciale şi apoi îţi vezi creaţia 3D

- un ceas deşteptător sau de pus la mână (ideea i-a venit după ce eu am închis ceasul şi m-am culcat pe partea cealaltă şi astfel am întîrziat la birou)

- o orgă.

Ideea cu orga nu e rea, având în vedere că face pian la grădi şi ar avea ocazia să mai cânte şi acasă. Măcar aş vedea şi eu dacă chiar îi place. Dacă nu se va putea, o să spunem că nu a încăput în sacul Moşului.

Buuun, cam asta e. O să împărţim lista cu bunicii şi vedem ce va ajunge în sac şi ce pe listele viitoare. Dar ceva, ceva, trebuie să ajungă din toate astea.

Am fost la Gaudeamus. Uraaa! De două ori. Uraaa! De fiecare dată, în interes de serviciu. Ăăăăh! A doua oară cu copilul după mine. Vreţi să știți cum e să te strecori printr-o mulţime nebună şi dezlănțuită cu un copil de 6 ani ce strigă vreaaa şi ea un baloooon? Mi-am imaginat eu.

Noroc cu atelierul Alinei Darian organizat de cei de la Wallonie Bruxelles. Alina are editura Soarele și Luna, două cărţi de poveşti minunate Prinţul în palatul de sticlă şi Dragonul care iubea ceaiul și, mai mult, are idei și răbdare (credeţi-mă, e verificat). Aşa că, în toată nebunia de la târg, Alina a adunat în jurul a două mese ce s-au dovedit neîncăpătoare o armată de pitici care preţ de o oră au făcut cu hârtie şi lipici niște colaje după paginile unei cărți de poveşti. Alina le-a citit-o, iar apoi fiecare copil a primit un personaj şi a încercat să-l refacă cu hârtie colorată. Anei i-a eşuat o elefănţică cu fustiţă. Şi s-a descurcat admirabil.  La sfârşit, capodoperele au fost pozate - e posibil să se facă chiar o expoziţie cu ele, dacă cei de la stand se ţin de cuvânt - iar copiii au fost premiaţi cu gaufres.

Şi tot la târg m-am întâlnit cu Oana Machidonschi. Corect ar fi să spun că m-am reîntâlnit cu ea, după vreo... stați să văd, să nu spun prostii... 19 ani? Cam aşa. Ultima dată am văzut-o la balul de absolvire al liceului. Şi ce credeţi că făcea ea la târg? Păi, tocmai şi-a lansat o carte. La editura Aramis. O carte de poveşti. În versuri. Cu prinţi şi prinţese, cu fete ca oricare altele şi flăcăi frumoşi şi neîncrezători (vezi Oana, am citit cartea!), cu maimuţele drăguţele, cu ursitoare, cu flori de corcoduş - în total,  4 poveşti despre lucruri bune şi frumoase în care trebuie să crezi. Obligatoriu, cum ni se spune la sfârșitul fiecăreia din cele 4 Veşti-Poveşti pentru când creşti. Şi ca bucuria să fie totală,  cartea are şi CD cu poveştile citite de Anca Zamfirescu şi Gabriel Coveşeanu de la Ion Creangă, aşa că merită, spun eu.

Tot la târg, mi-au picat ochii pe mini-colecţia Scooby-Doo te învață,  scoasă de cei de la Gama. Opt cărticele împărțite pe două grupe de vârstă (5-10 ani și 8-14 ani) unde, după cum se spune şi-n titlu, înveți despre fel de fel de chestii interesante, explicate simplu și ilustrate frumos. Eu i-am luat Anei cărticica despre religiile lumii, să fie copilul pregătit pentru infuzia de cele sfinte de la şcoală. Mi-a plăcut cartea, mi-a plăcut că scrie negru pe alb că nu e bine să-i judecăm pe cei ce cred în altceva decât noi şi că "până la urmă, indiferent dacă suntem creştini, musulmani, budişti sau evrei, important este să fim buni și miloși". Bravo Gama!

Ar mai fi fost multe cărţi pe care ni le-am fi dorit. Dar, repet, eu am fost "pe teren" și nu am reuşit să mă uit prea mult pentru mine și ai mei.

Totuși mi-am luat ceva.  La sud de graniţă, la vest de soare a lui Haruki Murakami. O ştiţi? Am devorat-o. Nu am putut să o las din mâna. E frumoasă, e despre oameni de vârsta mea. Nu vreau să vă spun prea multe. E o carte de stare. De stare de bine şi de părere de rău. Dacă nu aţi citit-o, citiţi-o.

Ce poţi face cu:
- o după amiază friguroasă
- singură cu un copil acasă
- plastilină şi borcan
- fără să cheltui vreun ban

Ei bine, iaca:

Doi borcan şi-un plastilină Să le punem în vitrină!

Că tot vin Sărbătorile, copiii învață colinde, grădiniţele pregătesc serbări şi eu nu ştiu dacă pot să ajung la Gaudeamus, am hotărât să-mi fac şi mie un cadou. Unul de care să profite toată familia, că doar nu poci pentru ca să mă bucur doar eu, de una singură. Aşa că am achiziționat revista Secretele bucătărie, în ideea să umplu după-amiezele liniştite ale Anei cu fabricarea unor biscuiți în diverse forme.

Doar că, pe când răsfoiam reţetele, mi-a căzut la picioare un pliant. De fapt e un catalog Yves Rocher. Şi are și bon de comandă. Şi comanda e gratis. Şi-ţi dau și cadou un gloss la alegere. Şi au fel de fel de trăznăi cu care să te speli, să te pudrezi, să te ungi, să te dai, să-l dai şi pe el-ul din casă, să-ţi speli şi copilul pe cap, să te dai și pe mâini și pe picioare. Şi unele sunt bio, altele nu, dar sunt ieftine.

Şi au și pacheţele cadou, numai bune de dat la educatoare sau la soacre. Şi au și promoții şi un parfumel bonus dacă cumperi de 25 RON. Şi au şi site unde poți să ceri catalogul şi poți comanda. Şi un număr de telefon la care să suni pentru comandă, asta dacă nu ajungi la poştă să trimiți bonul din revistă.

Dar eu o să ajung, că e mai aproape decât Gaudeamus.
Şi o să comand. Nu ştiu încă ce, dar o să văd eu. Iar după aia o să fac şi biscuiţi în forme. Doar după aia.

Cred că am descoperit astăzi cum se simt neveste înşelate şi dispuse să afle adevărul. După două zile de frământări, după ce m-am perpelit pe toate părţile, după ce am cerut sfaturi ca să spun că nu-s bune şi că nimeni nu mă înţelege, am hotărât în sfârşit să dau cărţile pe faţă.

Aşa că azi, când a venit, am poftit-o frumos în bucătărie şi pe tonul cel mai calm din lume, exersat cu grijă toată dimineaţa în oglindă, i-am spus:
- Am auzit că v-aţi găsit alt copil.
Atacul era lansat. Precum în romanele siropoase, prima fază e cea de negare:
- Păăăi, nu chiar. Adică da, dar...cum să spun...
Hai spune, spune, nu o mai da cotită, ziceam eu în gând, în timp ce o strângeam cu uşa de se auzea trosnind până hăt, departe.
- De fapt, m-am răzgândit. Am avut o ofertă, dar nu mai vreau.
Aha! Deci acu' nu o mai vrei? După ce m-am dat de ceasul morţii, acum te întorci la mine şi la copilul meu? Şi ce zice tu, că eu proasta, te primesc înapoi?

În timp ce bona se bâlbâia şi-şi frământa degetele, eu stăteam liniştită pe scaun şi mă pregăteam de un nou atac. Dar n-a fost să fie.
Căci ea, bona necredincioasă cu dor de ducă şi de mărire de salariu, a abandonat lupta.
- Ştiţi, eu nu vreau să plec. O iubesc pe cea mică şi mi-e bine la dumneavoastră. Am crescut copilul ăsta şi nu vreau să plec la altul. Nici măcar pentru două sute de lei în plus. Apoi, sunt şi zilele libere şi vacanţele pe care mi le daţi (măi, tu mă citeşti pe blog şi eu nu ştiu) şi toate astea contează. Aici, la dumneavoastră, eu nu trebuie să fac de mâncare. Găsesc masa gata, doar să o încălzesc. E drept că dacă aş putea să fac mai mult pentru nişte bani în plus, aş face.

În timp ce bona vorbea, eu, sprijinită cu capul în palmă, îi sorbeam cuvintele şi tot ce ziceam în gând era hai, mai spune, mai spune! Ce bine ştii tu să mă apreciezi pe mine cu mâncărurile mele şi zilele mele libere şi copilul meu frumos!

Şi i-am dat o sută de lei în plus la leafă, de la anul. Cu condiţia să-mi facă şi curat în casă de două ori pe lună, când Ana e la grădi.

Şi să mă mai laude, că spunea aşa de frumooos!

Pe poziţia a treia- vine iarna, e noros, trebuie să mă-mbrac gros.
Pe locul doi, în staţionare faţă de acum două săptămâni- sunt la birou, chiar şi acum când vă scriu şi trebuie să mai stau până spre 19h.
Şi number 1 aduce cu sine o surpriză totală- bona mea vrea mărire de salariu, că dacă nu, mă lasă pentru unul mai bun, de trei ani.

Ca să nu staţi cu sufletul la gură şi să vă pierdeţi vremea făcând pronosticuri, aflaţi deci că persoana în cauză vrea o mărire de 30%, cu începere din luna decembrie. Concret- vrea 900 de lei pentru 5 ore, în loc de 700 cât ia acum. Acum o să vreţi probabil să aflaţi ce ştie să facă de banii ăştia.

Păi, luat copil de la grădi, hrănit copil, culcat copil şi scos în parc până vin eu şi o înlocuiesc. Dacă ajung mai devreme acasă, îi dau şi ei drumul şi ies eu direct cu Ana. La toate astea se mai adaugă şi călcat rufe, cam de două ori pe săptămână, spălat vase şi când e cazul, făcut vreun grătar pentru la prânz.

Ce nu v-am spus, este că şi bona trage niscaiva avantaje din această lungă convieţuire cu familia noastră. Lăsând la o parte că suntem foarte drăguţi, mă refer în special la personajul de 6 ani, programul ei este foarte maleabil. Adicătelea, doar anul trecut a avut 2 luni de concediu plătite integral plus nu ştiu câte zile libere. Asta pentru că noi am mai plecat câte un weekend prelungit, plus o săptămână la munte, plus două la mare, plus pe la ţară şi plus toată luna august când am trimis-o pe Ana cu bunica departe de Bucureşti.
Şi nu e tot- dacă vrea să plece într-o zi mai repede, nicio problemă, vin eu mai repede acasă. Dacă vrea o zi liberă, se rezolvă, dacă întârzie, nu se supără nimeni, etc. E drept că şi eu o chem de dimineaţă, atunci când Ana e bolnavă. Marele avantaj de a avea bonă!

Dilema mea în clipa de faţă este dacă această persoană merită să mă dau peste cap ca să-i măresc salariul. Faptul că există în viaţa noastră, îi permite Anei să aibă un program foarte stabil şi liniştit- mănâncă sănătos, doarme la ea în pat, are momente de linişte când stă şi ascultă poveşti la radio. La fel de bine pe mine mă ajută să ştiu că e cineva care îmi poate ţine spatele în gospodărie. Nu e puţin lucru să găsesc vasele spălate şi rufele călcate.

Daaar, bona noastră e tipul ăla cu un singur i, vorba Adei.  În plus, nu o învaţă pe Ana nimic, serios, absolut nimic. Şi dacă încearcă să o facă, atunci o învaţă prostii. Nu are rost să dau exemple, dar credeţi-mă pe cuvânt. Mai mult, nu intervine absolut deloc în felul de-a se purta al Anei, care a ajuns să fie de o obrăznicie cruntă tocmai cu ea. Şi doar cu ea, căci cu noi ştie că nu merge.

Mă gândesc ce voi face la anul, când Ana va fi la şcoală. E clar că dacă ţin bona, nu va putea fi vorba să o ajute la lecţii, nici măcar un pic. A încercat să o ajute la nişte chestii pentru grădi şi bietul copil s-a luat după ea şi a greşit tot. Până şi cifrele erau scrise pe dos, iar bona i-a spus că e bine. Deci pe parte educaţională e zero. Rămâne partea din gospodărie, care nu e de lepădat, dar oare merită chiar 900 pe lună?

O să vreţi să ştiţi cum se poartă cu cea mică. Răspunsul e bine. O iubeşte, dar nu ca un membru al familiei, deşi practic a crescut-o. Nu e prima dată de-a lungul anilor când mă ameninţă că pleacă, dacă nu-i măresc leafa. Apoi, e destul de distrată, astfel încât am ajuns să-i spun direct Anei ce e de făcut, oricum am mai multă încredere în discernământul fie-mii decât în al bonei.

Ca să nu o mai lungesc: ce credeţi că ar trebui să fac? 900 lei şi am bonă sau las copilul la program lung la grădi, sacrificându-i programul liniştit de după amiază, la ea în cameră? Programul lung e vreo 1300 cu mese şi cursuri opţionale.

Încă ceva- dacă ştiţi vreo persoană, de preferat pensionară, care vrea să-şi rotunjească un pic pensia, poate îmi daţi de veste. Dar de data asta, chiar voi căuta pe cineva care să ştie să ajute un copil la lecţii, să vorbească corect, să poată citi o poveste, deci pe cineva care să merite 900 lei. Şi pot să-mi calc singură rufele.

Orice sfat e binevenit.

Nici nu intră bine că şi începe să-şi plimbe ochii roată, doar-doar o găsi ceva bun.
Sună cunoscut? E copilul la cumpărături. De data asta e vorba de al meu şi de minusculul magazin din colţ.
Deci, să vedem... Poate nişte portocale? Hm, nu prea...a mâncat şi aseară. Atunci, banane? Prea verzi. Mere? Prea banal.
Se uită descumpănită. Chiar nimic, nimic?
Cu privirea mea de vultur în ceafă, trece cu graţie peste dulciuri.
Tocmai când era pe punctul să capituleze şi să plece doar cu sticla de lapte Zuzu, privirile i se opresc pe el. Uite-l cum stă cuminte acolo, în colţ, în plăsuţa lui specială, galben şi rotunjor.
-Mamiiii, îmi iei şi mie un lubenel? zice Ana, împungând aerul în direcţia singurului pomelo din magazin.
De luat nu l-am luat, că l-a cumpărat domnul din faţă. Dar de râs, am râs cu lacrimi.