Vestea bună: plec în Grecia. Vestea proastă: văd că plouă.

Vestea bună: la ei e mai cald. Vestea proastă: e şi mai departe.

Vestea bună: stăm 10 zile. Vestea proastă: n-am terminat bagajele.

Vestea bună: i-am găsit Anei pantofi pentru şcoală. Vestea proastă: Ana a făcut urticarie. E plină de bube, cu tonus bun şi mâncărimi.

Vestea bună: sunt optimistă (ceea ce nu-mi stă în caracter) şi sper să se facă bine. Vestea proastă: cică ar trebui să țină regim.

Cam asta ar fi. Dau de veste cât pot de curând!

I-am văzut de acum o săptămână. Erau exact ce trebuia: negri, de piele, cu baretă cu arici şi talonetă. Erau la reducere. Cu totul 170 lei. Mult, foarte mult, pentru un picior care creşte văzând cu ochii. Mă consolasem cu gândul că măcar va călca şi ea bine în ei, ea care merge cam şleampăt, mai ales cu stângul. Dar ea era la ţară, aşa că mi-am zis să o aştept să se întoarcă şi să-i probeze, înainte de a scoate atâta bănet dintr-o dată pentru pantofi care vor fi purtaţi atât de puţin timp.

M-am dus azi să văd că mai sunt acolo. Sunt. La fel de frumoşi, de negri şi de pielicioşi. Dar nu la fel de reduşi. Gata cu vara şi huzureala. Vrei ceva fain, bun de marcat primul an de şcoală? 220 lei banii jos. Să-ţi bagi picioarele în ei de pantofiori!

Aşa sunt eu de vreo câteva zile. Aproape că mi-aş închina o odă: "Odă celei care a stat în genunchi şi a frecat bucătăria de la ţară" sau "Odă celei care şi-a stricat concediul şi a făcut curăţenie de primăvară-vară-toamnă și iarnă la un loc". Căci de asta nu am mai dat niciun semn. Mâinile mele au fost prea ocupate cu bureţi, lavete, cârpe, aspiratoare, perii, prafuri, mături, geamuri.

După ce în weekend am rânit la moşie, ieri m-am răsfăţat cu primenirea cuibului bucureştean. Şi pentru că sunt în vacanţă, am zis să mă destrăbălez şi să-mi fac cinste cu ceva la care visez de vreo doi ani: o femeie la curăţenie. Una bună rău (nu e de dat mai departe, căci oficial nu e menajeră) care a venit la 9 a.m şi a plecat la 8 p.m, n-a mâncat, n-a băut, a frecat cu periuţa până şi plasa de ţânţari de la geamul Anei (eu mă gândeam că aia se aruncă când devine neagră şi opacă), a spălat plafoniera din bucătărie, a frecat cu bureţelul tocurile de la uși şi a râcâit urmele de grăsime de pe faianţă. Doar că era evident că de una singură nu ar fi avut cum să termine într-o zi, aşa că am renunţat la telecomandă şi la ceaşca de cafea ca să mă înham la şmotru.

Acum am casă curată, perdele spălate, cameră nouă pentru copil, nişte spaghete napolitane geniale, ghiozdan de şcoală roz cu Garfield, o febră musculară cruntă şi o rezervare la mare, în Halkidiki. După cum vă spuneam, mai că mi-aş dedica o odă. Dacă vreţi să contribuiţi, ştiţi unde mă găsiţi.

Gata, intru în concediu. De azi. Ba nu, chiar de acum. Mă duc acasă să aranjez dulapul cel nou, să-l umplu de hăinuţe, să triez jucării, să plătesc uniforma. În week-end plec la copilă, la ţară. Cică s-a făcut foarte frig acolo, mai ales seara şi e nevoie să doarmă cu pijama cu pantaloni lungi şi şosete. Am vorbit ieri cu ea şi mi-a zis că a câştigat nişte bani. Am scos o buruiană din pământ din proprie iniţiativă şi am primit un leu şi trei bănuţi mici. Dacă îi pun peste ai voştri, poate ne ajung de o vacanţă! O să-mi fie dor de inocenţa asta. Şi poate o să şi plecăm pe undeva.

Între timp, trebuie să bat Bucureştiul în căutare de ghiozdan şi pantofi de şcoală. Plus un pardesiu bleumarin sau gri, să meargă cu fustiţa. Aşa că săptămâna viitoare mi-am programat o raită prin magazine. Apropo de ţoale de copil, ştie careva  vreun loc unde se pot vinde niscaiva hăinuţe super faine, aproape deloc purtate, pentru fetiţe de 4- 5 ani? Sunt multe rochiţe cumpărate de prin diverse colţuri de lume, pe care Ana le-a purtat doar de vreo două-trei ori şi care acum zac în dulap, în loc să mă ajute pe mine să o înnoiesc pe tânăra şcolăriţă.

Buun, cam asta ar fi. În rest, trebuie să fac curăţenie prin toată casa, să spăl şi să calc un morman de rufe şi să mă uit la Je vous trouve très beau pe care l-am ratat la timpul lui. Cică după 20 august vine iar canicula. Works for me! Cât timp e cald şi vară, mie îmi miroase a vacanţă! Şi ce bine miroase! Vorba cântecului:

Nu am găuri în urechi.

Nu m-am vopsit niciodată.

Am carnet, dar nu conduc.

Nu-mi place vinul.

Mi-e frică de întuneric.

Nu ştiu să merg pe bicicletă și nici pe tocuri.

Mă cheamă şi Maria.

Fotoliul roşu l-aţi văzut. E ăla mare de se face pat. De ieri, nu mai este singur. Acum se întreţine şi cu un dulap alb, cu trei uşi şi oglindă, cu două corpuri de bibliotecă şi un birou cu sertare. Ar mai fi fost şi un scaun cu rotile, dar s-a dovedit a fi defect -- rotilele nu intră în căuş şi deci riscă să se prăbuşească infanta la fiecare învârteală. Made in Romania (serios).

Nu e momentul să aplaudaţi, e doar sfârşitul primului act. În partea a doua, vom vedea cum ne vom stoarce minţile să îndesăm, depozităm, aranjăm, aruncăm maldărele de jucării ce zac acum prin toată casa. Avem cutii şi cutiuţe de-a lungul pereţilor, puzzle-uri pe sub patul nostru, păpuşi pe canapea, mărgele şi biluţe pe la colţuri, creioane şi carioci pe masă, hârtiuţe pe sub masă, un căluţ de jucărie în hol, plastilină pe birou şi bineînţeles că Ana are grijă să le treacă pe toate în revistă de fiecare dată când vorbim la telefon:
- Mi-aţi terminat cămăruţa? zice ea.
- Mai avem puţin, zic eu.
- Ursul Mare e bine? Şi poneiul? Mai am jucării? Să nu aruncaţi nimic! turuie ea la telefon, cu vocea-i subţirică.

De aruncat, nu am aruncat nimic. Poate reuşim să mai stricăm una-două, călcând din greşeală pe ele. Poate reuşim să terminăm săptămâna asta. Poate că vom mai face şi altceva până nu vin ploile şi nu începe şcoala.

Vreau la mare! Poate că vom ajunge.

Şi asta se întâmplă de fiecare dată când intru la fie-mea în cameră. Ea n-are nicio vină, săraca, nici măcar nu e acasă! În schimb, de ieri seară, în camera proaspăt zugrăvită, s-a instalat comod el. Suficient cât să văd roşu de fiecare dată când intru acolo. E mare cât o zi de post şi se lăfăie cu nesimţire de-a lungul unui perete întreg, hăpăind lacom aproape tot spaţiul rămas pentru dulap. Parcă nici nu-ţi vine să te cuibăreşti la pieptul lui, ci mai degrabă să sari pe el şi să-l ţii strâns să nu care cumva să ocupe toată camera şi să strivească jucăriile. De dimineaţă, am deschis cu grijă uşa de la camera Anei, de frică să nu fi crescut şi mai mult peste noapte. Dar nu, era la fel... de mare şi de roşu. Prea mare (ne-am păcălit cu măsurătorile) şi foarte roşu.

...şi încă nu l-am îmbrăcat cu husa lui cea roşie (chestia gri e salteaua, care n-ar trebui să se vadă)