E lucru ştiut că orice fetiţă şi-a dorit măcar o dată-n viaţă să fie prinţesă. Mai ales de când cu mania Disney, posesoarele de rochiţe şi fustiţe au ajuns să viseze la zâne, prinţi, servitori, caleşti, baluri şi lucruri care nu au nici în clin nici în mânecă cu realitatea de zi cu zi. Ei bine, ţinând cont de asta şi de una bucată odraslă de sex feminin la mine acasă, m-am gândit că nu am cum să dau greş cu o carte cu coperţi roz şi cu un titlu atât de fetiţesco-copilăresc: Manualul prinţeselor de Hilke Rosenboom.

Şi totuşi, în spatele acestui titlu, cum treci de coperta roz, dai peste o poveste pentru fetiţe mai mari decât a mea. La cei aproape 8 ani ai săi, Ana nu a avut răbdare să citească cartea şi nici să-i fie citită. Şi asta pentru că nu a reuşit -- şi nici nu ar fi avut cum -- să se identifice cu personajele: patru fete de zece-unsprezece ani, provenind din familii cu probleme (una din protagoniste are o mamă în scaun cu rotile şi vorbeşte de Autoritatea Tutelară, alteia i-a plecat mama de acasă şi nu se ştie unde s-a dus, alta a fugit ea însăşi de acasă din pricina unor părinţi stricţi, iar cea de-a patra este prea puţin băgată în seamă de o familie numeroasă). Şi totuşi, pentru că au doar zece-unsprezece ani, cele patru prietene simt nevoia unui refugiu, ceva care să le ajute să evadeze şi să se simtă şi ele speciale cum sunt colegele lor de şcoală bogate, blonde şi cu haine în culori pastel.

Aşa că hotărăsc să devină nici mai mult, nici mai puţin decât prinţese, şi asta cu ajutorul unui manual al prinţeselor. O carte din care fetele găsesc doar 8 pagini uitate de cineva într-un scrin. Opt pagini pline de reguli, sfaturi şi constatări, unele amuzante, altele bine de ştiut chiar şi pentru o non prinţesă. Acţiunea cărţii începe propriu zis în momentul în care protagonistele o întâlnesc pe autoarea manualul, doamna Belle von W, cunoscută în oraş drept Anna Pech, o fostă prinţesă pe jumătate rusoaică, pe jumătate evreică, rămasă orfană şi care la paisprezece ani a fost adoptată de o familie de măcelari din Germania. Şi astfel aflăm că din dorinţa de a nu-şi uita complet dulcea existenţă de prinţesă s-a apucat şi a pus pe hârtie o serie de reguli de etichetă pentru cele ce sunt sau vor să se simtă de viţă nobilă.

Acum, după ce am închis şi cea de-a doua copertă roz, pot spune că la zece, unsprezece ani, cred că Ana va devora cartea. Şi nu pentru că ar fi genul de poveste de succes, ci pentru că are aerul unui jurnal plin de frământări şi confidenţe preadolescentine, cu poantă, cu mult dialog, cu personaje tipice pentru vârsta lor. Este genul de carte pe care la unsprezece ani o vrei în ghiozdan ca s-o citeşti în pauză.

Această recenzie se înscrie în campania vAlluntar, iniţiată de editura ALL în colaborare cu ROMSILVA cu scopul de a planta cât mai mulţi copaci în România. La 15 comentarii de-ale voastre, un nou pomişor va apărea în ţara noastră.

- Şi de-a ce vrei să ne jucăm?
- De-a religia!

Hopaa, zic, gândindu-mă că a venit şi ziua în care fie-mea se va apuca să propăvăduiască de nebună prin sufragerie, înarmată cu caietul special. Căci aşa am înţeles că este numit manualul de cele sfinte, poate pentru a fi pus în evidenţă încă din stadiul de pronunţie. Oricum, ideea părea cel puţin amuzantă şi mă gândeam dacă se va lăsa şi cu vreo scenetă pe roluri.

- Tu eşti elevul şi eu sunt profesoara, bine? zice odrasla pe un ton serios şi uşor cucernic.

Buuuun, deci ne vom rezuma la jocul clasic de-a şcoala în care ea întreabă şi eu... o dau în bară. Spre ruşinea mea, le-am cam bramburit, ceea ce a făcut-o pe Ana să dea ochii peste cap, să-mi atragă atenţia că sunt varză şi să mă sancţioneze cu un Insuficient.

Umilită, am hotărât să trec la atac:
- Auzi măi Ana, dar tu ştii de ce i se spune Fecioarei Maria Maica Domnului? Ce, era mama lui Dumnezeu?
- Bineînţeles că nu. Era doar nevastă-sa!

Vă povesteam acum câteva zile că trec printr-o pasă de melancolie pariziană. Și cum din motive destul de evidente pentru toată lumea nu pot să-mi potolesc dorul la fața locului, am hotărât să încerc a aduce un strop de franțuzisme la mine în casă. Mai precis, în bucătărie.

Așa că, meniul nostru din weekend s-a compus doar din cuvinte cu pronunție nazală, sau, după caz, cu e cu accent sau r graseiat. Ca să nu mai pierd vremea cu reguli de pronunție, aflați că m-am apucat și am făcut quiche lorraine, boeuf bourguignon și pommes de terre dauphinoises. Vai, ce păcat că nu mă puteți auzi și cum pronunț, m-ați fi iubit mult mai tare!

Dacă quiche lorraina aia e un fel de tartă cu bacon peste care se toarnă un amestec de ou cu smântână și cașcaval și se bagă la cuptor, cu boul (în cazul meu am ales o rudă mult mai tânără) lucrurile sunt mai complicate. Adică ai nevoie cam de o după amiază alocată exclusiv cuptorului unde trebuie să fiarbă la foc mocnit, preț de vreo 3 ore, carnea asta condimentată, scăldată abundent în vin roșu. Cât despre chestia aia de-și spune la mama ei acasă dauphinoise, ei bine, acolo lucrurile merg mult mai simplu și mai ieftin. Iei cartofii, îi tai rondele, îi așezi în straturi într-un vas de Jena uns pe fund cu unt, torni un amestec de lapte cu smântână și nucșoară, razi brânză și bagi la cuptor. Eu vă povestesc toate astea așa, pe scurt, doar ca să vedeți și voi cu ce-mi ocup timpul liber. Dacă chiar vreți rețeta, atunci ori vă duceți pe gugăl, ori dați un semn și după ce vă voi bodogăni în gând, o să mă apuc să o scriu.

Acestea fiind zise, probabil că vă așteptați la poze. Degeaba, că n-am. Pur și simplu nu reușesc să mă car cu aparatul de fotografiat în bucătărie. Și nici cu soțul după mine să tragă în poză pașii de urmat. Partea proastă e că de multe ori nici eu nu știu care sunt ăia și încep să improvizez sau, după caz, să înjur. Apoi mai e și dezordinea. Că eu când gătesc, încep să scot de toate, să împrăștii, să scap, să bocăn, să ard, să uit, să umplu masa de furculițe, lingurițe, resturi de legume, foi de ceapă, urme de făină, coji de ouă. Dar la sfârșit, ca un miracol, totul se așează, se domolește și se transformă cuminte în ceva care sfârâie plăcut în cuptor sau, după caz pe aragaz (doamne, ce poetă sunt!).

Ei, și acum că tot vorbeam de mâncare, aflați că în timp ce scriam de zor aici, un miros de ars a împânzit casa. Am uitat mâncarea copilului pe foc!
 O zi bună vă doresc, căci eu mă duc să gătesc! Din nou!

Cum faci un copil să râdă atunci când el nu vrea? Iată o problemă de care ne ciocnim cu toţii. Dar dacă noi, părinţii, recurgem la fel de fel de strategii cu implicaţii de multe ori financiare ce ne duc cu gândul la domnul Goe (să-ţi dea mamiţa ciucalată?), cum fac oare ei, actorii, atunci când se află în faţa unui public ce nu depăşeşte o înălţime medie de 140 cm? Cred că răspunsul este simplu: cu talent. Trupa Zurli are din plin. Pentru că doar aşa a reuşit să o facă pe Ana mea -- cea mare, cea deja domnişoară, cea care vrea să asculte hit-uri la modă şi nu cântecele de copii mici -- să aplaude, să ridice mâinile sus şi să cheme muzica, să se întinde după baloanele uriaşe, să râdă în hohote de vrăjitoarea cea trăznită şi să se supere pe mine că mi s-a blocat aparatul şi nu i-am făcut poze cu zâna. Poza de aici nu-mi aparţine, îi mulţumesc Ioanei Marinescu pentru ea.

Când i-am spus prima dată Anei că am fost invitate la spectacolul Tiribam Tiribum, s-a strâmbat (mai nou aşa face la orice propunerea de-a mea), apoi a oftat şi abia pe urmă a acceptat. Eşti sigură că nu e pentru d-ăia micii? Întrebarea asta e la ordinea zilei. Nu ştiu ce să-i răspund, ştiu doar că de fiecare dată sper să nu o dau în bară şi să nu o aud spunându-mi basta, mama, hai mai bine la un suc în Centrul vechi!

Ploaie de confetti şi ropote de aplauze

Recunosc că atunci când am intrat în sală, aproape că mă băgasem sub scaun doar să scap de privirile ucigaşe ale copilei. În fundal niscaiva cântecele de pe vreo Cutiuţă muzicală. În dreapta noastră, una bucată fetiţă cu codiţe de vreo 5 ani. În stânga, situaţia era şi mai gravă: o copilă de nici doi ani (ce-o fi căutat la spectacol?) în rochiţă şi cu biberon, trăgând disperată de o bunică vădit istovită de turele pe care trebuia să le facă prin sală. Suficient pentru Ana ca să se trântească în scaun şi să aştepte resemnată un show la care  hotărâse deja că se va plictisi.

În sfârşit începe. Şi începe în forţă. Deşi sunt doar 5 actori pe scenă, în nici două minute reuşesc să o umple cu atât de multă energie încât ajunge rapid până în ultimul rând din sală. Arunc o privire spre Ana: măi să fie, uite-o că zâmbeşte! Îţi place, mamă? Dă din cap că da: n-are timp de cuvinte, gura îi e plină de versurile unui cântec. Da, e un cântec pentru copii mai mici, dar ce contează? Îl ştie şi apoi dacă nişte oameni mari stau pe scenă şi se distrează, atunci poate şi ea să se lase în voia spectacolului şi să se prindă în joc. Ba chiar îmi dă şi mie ghionturi să particip, să ridic mâînile şi să strig. Apoi, strigă şi ea. La început, cred că de bucurie. Apoi, aflu că nu, e de durere. Atât s-a foit, atât a tropăit şi a dansat pe loc că şi-a prins trei degete sub scaun. Stă şi plânge cu capul pe umărul meu. O doare tare şi spune că simte cum pulsează.
- Vrei să plecăm? zic.
Dă din cap că nu. Se ţine de degeţele şi printre lacrimi nu slăbeşte scena acolo unde intră acum Vrăjitoarea Tura-Vura. Ana râde şi faţa ei este precum o zi de ploaie cu soare. Durerea a trecut!

Sunt dimineţi ca astea, când ploaia are culoare. Şi miros. Miroase a asfalt ud şi a frunze putrezite. Şi a cornuri cu unt aburinde. Şi a lavandă de la detergentul de spălat podelele din magazine la ora la care lumea abia îşi bea cafeaua. Îmi place să mă opresc în faţa magazinelor şi să mă oglindesc în vitrine. Imi place cum îmi stă cu umbrelă. Am aşaa, un aer atemporal. Parcă aş fi prinsă într-o bulă de ploaie care m-ar ţine pe loc, la adăpost de forfotă.

În zilele astea cu apă multă, prefer să mă retrag în locuri deschise, aerisite. Pe poduri sau printre castanii cu scoarţa înmuiată. Îmi place să stau deoparte şi să petrec cu privirea lucrurile care trec pe lângă mine: oameni cu nasurile lăsate în jos şi bărbiile vârâte în gulerul hainei, trăgând după ei o servietă sau un patruped ud, cu coada-ntre picioare, copii cu umbrele prea mari pentru ei ce seamănă cu nişte ciuperci mergătoare, vaporaşe de un alb cenuşiu, complet debusolate, zbătându-se amarnic pe râu, sub pod.

Îmi place apoi să ridic privirea sus, sus, către cer, strângând din pleoape, ferindu-mă de picăturile mari ce atârnă de nori. Şi la adăpostul umbrelei, încep să număr turlele peste care pare că se sprijină tot cerul. În dimineţile astea cu ploaie, cerul pare atât de greu de apă ca parcă îl şi auzi cum se lasă cu un icnit bătrânesc peste tot oraşul, strivindu-l şi ocrotindu-l în acelaşi timp. Îmi place să merg pe străzi, strângându-mi şi mai bine în jurul gâtului aburul de deasupra apei. Parcă cerul şi pământul şi aerul şi ploaia şi dimineaţa ar fi tot una şi eu aş sta acolo, în mijlocul lor, ascunsă sub umbrelă, strângând din pleoape, cu faţa udă şi respirând cu nesaţ. Şi aş fi fericită. Pur şi simplu, fericită. În dimineţile astea cu ploaie, mi-e dor de Paris. Tare dor.

Ieri, în parc. Ana, sus în vârf de tobogan, căciulă trasă pe ochi, fular desfăcut, pantaloni murdari în genunchi, ţipă cât o ţin plămânii către doi copii ce jucau fotbal:

- Şi ia ui-ta-ţi-vă la el cum vine, vine, vine,  îşi ia avânt şi....nu se poa-te! Aşa ceva nu se poateeee! A dat în bară!! Ce ra-ta-re, vai mie, ce raa-taa-reee! Dar nu-i nimic, mai are dreptul la două încercări. Între timp, portarul e în formă, iată-l cum ţopăie de pe stângul pe dreptul. Işi îndeasă căciula pe ochi, se uită la adversar...adversarul îşi ia avânt şi...goooooooool! Stimaţi spectatori, aveeeem primuuul gooool! Hei, ce caută băbuţa asta pe teren? Doamnaaa, alooo doamna, plecaţi vă rog de aici că vă lovim cu mingea! Şi iată şi mingeeea care zboaaaarăăă şi...aaaaaauu! De ce loveşti în presă, măi?

Prima dată au fost o sută pentru că, nu-i aşa, se apropie 1 Martie şi hai să luăm şi noi ceva acolo, că na, sunt femei şi sunt multe şi femeile aşteaptă şi acum nu o să murim dintr-o sută! Fix a doua zi, încă 50. Păi normal, doar trebuie să facem performanţă şi performanţa costă şi să ştiţi că merg toţi copiii la aceste concursuri şi în fine, faceţi cum credeţi, dar să nu ziceţi că nu v-am spus. Nu zic şi trec mai departe. Nu trec bine trei zile şi hop, vine o culegere. Nu am cerut-o, nu am vrut-o. Mi s-a spus că există -- asta da --, însă nu m-am arătat interesată. Păi da, dar acum că e la copil în ghiozdan şi că o să facem din ea şi acasă şi în clasă şi-ntr-a I-a şi-ntr-a II-a, dă şi tu acolo 17 lei şi asta e, nu o să mori din asta. Din asta nu, dar iată că au mai apărut 5 lei pentru un spectacol de teatru unde mergetoatăclasamama şi apoi 18 lei pentru nişte bazaconii de lut pe care trebuie să le picteze în clasă că acuarelele şi blocul ăla de-l luai astă toamnă nu sunt bune, păi nu, că la alea nu a luat nimeni niciun comision cum a luat probabil la bucata de ipsos pentru care am dat azi alţi 10 lei ca să o deseneze copiii şi să ne-o dea cadou de 8 Martie.

Asta îmi aduce aminte de bărbatu-miu care în vremea tinereţii sale nebune, s-a dus la maică-sa de ziua ei şi i-a spus:
- Ştii ce ţi-am luat de ziua ta?
Soacră-mea, cu ochii plini de emoţie, aşteaptă fericită cadoul.
- O sută de lei din portofel!