Sunt dimineţi ca astea, când ploaia are culoare. Şi miros. Miroase a asfalt ud şi a frunze putrezite. Şi a cornuri cu unt aburinde. Şi a lavandă de la detergentul de spălat podelele din magazine la ora la care lumea abia îşi bea cafeaua. Îmi place să mă opresc în faţa magazinelor şi să mă oglindesc în vitrine. Imi place cum îmi stă cu umbrelă. Am aşaa, un aer atemporal. Parcă aş fi prinsă într-o bulă de ploaie care m-ar ţine pe loc, la adăpost de forfotă.

În zilele astea cu apă multă, prefer să mă retrag în locuri deschise, aerisite. Pe poduri sau printre castanii cu scoarţa înmuiată. Îmi place să stau deoparte şi să petrec cu privirea lucrurile care trec pe lângă mine: oameni cu nasurile lăsate în jos şi bărbiile vârâte în gulerul hainei, trăgând după ei o servietă sau un patruped ud, cu coada-ntre picioare, copii cu umbrele prea mari pentru ei ce seamănă cu nişte ciuperci mergătoare, vaporaşe de un alb cenuşiu, complet debusolate, zbătându-se amarnic pe râu, sub pod.

Îmi place apoi să ridic privirea sus, sus, către cer, strângând din pleoape, ferindu-mă de picăturile mari ce atârnă de nori. Şi la adăpostul umbrelei, încep să număr turlele peste care pare că se sprijină tot cerul. În dimineţile astea cu ploaie, cerul pare atât de greu de apă ca parcă îl şi auzi cum se lasă cu un icnit bătrânesc peste tot oraşul, strivindu-l şi ocrotindu-l în acelaşi timp. Îmi place să merg pe străzi, strângându-mi şi mai bine în jurul gâtului aburul de deasupra apei. Parcă cerul şi pământul şi aerul şi ploaia şi dimineaţa ar fi tot una şi eu aş sta acolo, în mijlocul lor, ascunsă sub umbrelă, strângând din pleoape, cu faţa udă şi respirând cu nesaţ. Şi aş fi fericită. Pur şi simplu, fericită. În dimineţile astea cu ploaie, mi-e dor de Paris. Tare dor.