Ştiu, cine nu vrea? Cele trei zile petrecute la Sighişoara nu mi-au încărcat nici pe departe bateriile. Problema este că pendulez între voinţă şi putinţă. Vocea raţiunii, destul de mică şi de pricăjită, ce-i drept, îmi spune să încetez cu ideile mele trăznite ce mă fac să-mi fi dorit să ajung călător de profesie şi să mă gândesc mai bine la facturi, cheltuieli şi alte daravele. Dar ce să fac cu cealaltă voce ce urlă în capul meu de vreo două zile făcându-mă să bat Internetul în lung şi-n lat, doar-doar voi pica peste vreo ofertă last-minute? Pe care să o ascult? Inutil să-i întreb pe cei din familie. Ştiu şi ei foarte bine că dorul de ducă din mintea mea se aude până la vecini.

Încerc să mă calmez singură şi să-mi spun că asta e, nu e grav dacă nu vom pleca nicăieri. Că nu se întâmplă nimic dacă pentru odată voi intra în pielea adultului responsabil şi voi încerca să economisesc pentru zile negre. Că Turcia aia cu plaja şi marea ei la care speram ajunge în octombrie o să fie tot acolo şi la anu'.
Da, dar la anu', Ana va fi altfel. Un pic mai mare. Va conta? Nu ştiu. Va mai râde tot aşa din inimă la desene animate cu Pluto? Va mai vrea să ne luăm la întrecere cu valurile? Va mai şti să facă cozonaci din nisip? Va mai arunca costumul de baie pe jos să stea în fundul gol în apă fără urmă de roşeaţă în obraji? Va mai veni lângă mine în bucătărie şi se va mai preface că găteşte, bodogănind singură minute în şir cu fel de fel de linguri şi castroane înşirate pe lângă ea?

Poate că da. Dar poate nu la fel de mult. Poate nu cu atâta poftă. Sigur, nu trebuie să plecăm nicăieri pentru a ţine timpul pe loc. Oricum nu stă. Şi nici noi. Doar că o vacanţă îl păstrează altfel. Va fi toamna când am fost plecaţi toţi trei. Altfel, va fi doar toamna trecută, sau acum două toamne şi apoi va dispărea cu totul.