Pe oamenii ăștia i-am descoperit în prima noastră seară din Thassos. De fapt, ne-au dus la ei nişte vecini români şi gata: la ei am rămas 10 zile. Puteţi să-i ziceţi lipsă de imaginaţie sau de iniţiativă,   puteţi să-i ziceţi comoditate sau frică de schimbare, eu o să-i zic pur şi simplu love at first sight. Şi cum să nu fie aşa, când te trezeşti pe o terasă cu tufe imense de hortensia în spate şi cu marea în faţă, cu boltă de viţă de vie deasupra şi paşi discreţi de pisici la picioare şi cu nările exultând de mirosuri care se împletesc în aer într-un dans nebun cu iz mediteranean cu influenţe balcanice.

Cu echipa de la Krambousa

Dar nu aş fi avut atâtea de povestit despre Krambousa, dacă nu ar fi fost ei.
Oamenii ăştia care cu zâmbetele lor, cu felul lor de a te întâmpina, de a te răsfăţa, de a te întreba, de a-ţi oferi, de a-ţi arăta, m-au făcut să mă simt fericită, sătulă, importantă şi-n siguranţă. În sfârșit, mâncatul în oraş nu a mai fost o aventură, nu a mai fost un joc al nervilor. Gata cu zâmbetele forţate ale chelnerului care se face că nu te vede, deşi tu dai din mâini de vreo 5 minute, gata cu feţele de masă folosite şi cu pete, gata cu feliile de pâine plătite la bucată şi cu apa plată la preţ de contrabandă. Gata cu friptura nefăcută, cu cartofii sleiţi, cu salata asortată trântită într-o farfurioară unde nu poate fi amestecată, gata cu  ţara lui nu avem, nu mai e, nu pentru tine, nu se poate. Şi mai ales gata cu preţurile piperate ca să nu păţiţi toate cele de mai sus.

Din ce mi-au povestit ăştia de fac turism prin Thassos, la ei regula e una singură: fă tot ce ştii tu mai bine, ca la anu' să vină omul tot la tine! Şi pentru asta fac pe dracu' în patru: te întâmpină cu o carafă de apă rece (în condiţiile în care în Thassos apa de la reţea nu e potabilă), îţi aduc pâine de casă, tăiată în felii groase, puse pe grătar şi stropite cu ulei de măsline, îţi povestesc ce peşte proaspăt au în fiecare zi şi dacă nu te laşi convins, se oferă să-ţi scoată oasele la bucătărie (şi uite aşa au făcut-o şi pe o sclifosită ca mine să mănânce peşte), îţi dau desert pe gratis şi te lasă să-i cumperi copilului atâta cât poate el să mănânce, îţi explică, îţi arată, nu te uită, nu se strâmbă când ceri o porţie la doi oameni, nu dau ochii peste cap, nu-ţi stau în coastă, dar apar când e nevoie, îşi cer scuze dacă au greşit şi mai ales te respectă pe tine şi mâncarea pe care o mănânci. Şi ce mâncare: felii de dovlecei tăiate subţire, prăjite în ulei şi cu sos de usturoi, brânză feta pe un pat de roşii, presărată cu cimbru, învelită în folie de aluminiu şi băgată la cuptor, sardine la grătar, salată de vinete cu ardei roşu şi feta, vinete împănate la cuptor şi câte şi mai câte -- şi ce de peşte, bun și proaspăt, scos sub ochii tăi de sub o pătură de gheaţă şi trântit pe plită pe un pat de mirodenii şi ce de salate şi de sosuri şi de legume stropite din belșug cu ulei de măsline făcut chiar de familia patronului.

Pe el îl cheamă Dimitris, are plete, cam 45 de ani, o nevastă pe care nu se sfieşte să o pupe de faţă cu clienţii, umblă cu o cămaşă albă cu o  dungă albastră pe guler, are un zâmbet cât toată insula, serveşte cot la cot cu băieţii lui şi nu înţelege de ce în România ospătăriţele se îmbracă în fuste scurte, de parcă omul n-ar veni la masă, ci la altceva! Ne-a povestit toate astea într-o seară, când s-a aşezat ca de obicei, cu noi la masă, ca să ne ia comanda. Că deşi terasa era plină, iar mesele se înşirau până pe malul mării, oamenii ăştia de la Krambousa aveau întotdeauna timp  de tine. Fugeau ca nebunii cu tăvi pline, alergau încoace şi-ncolo cu farfurii şi carafe, ocoleau copii şi pisici, luau şi dădeau bani, dar dansul lor agil şi acrobatic se oprea brusc la un simplu ridicat din mână al omului flămând ce urma să ceară de mâncare. Atunci, ospătarul lăsa tot, îşi lua carneţelul, îşi trăgea un  scaun cu tine la masă şi te asculta, te sfătuia, îţi explica de multe ori prin semne, îşi nota chiar cuvinte din limba ta pentru data viitoare şi apoi, când vedea pe faţa ta  zâmbetul mulţumit al omului ce ştie că totul va fi just perfect, îşi relua dansul nebun printre mese.

Şi de fiecare dată, zece zile la rând, prânz şi seară, a fost perfect. Pentru o sumă ce nu a depăşit 120 lei, noi trei am fost hrăniţi, răsfăţaţi, curtaţi, respectaţi. Am fost fericiţi.