Vestea bună: plec în Grecia. Vestea proastă: văd că plouă.

Vestea bună: la ei e mai cald. Vestea proastă: e şi mai departe.

Vestea bună: stăm 10 zile. Vestea proastă: n-am terminat bagajele.

Vestea bună: i-am găsit Anei pantofi pentru şcoală. Vestea proastă: Ana a făcut urticarie. E plină de bube, cu tonus bun şi mâncărimi.

Vestea bună: sunt optimistă (ceea ce nu-mi stă în caracter) şi sper să se facă bine. Vestea proastă: cică ar trebui să țină regim.

Cam asta ar fi. Dau de veste cât pot de curând!

I-am văzut de acum o săptămână. Erau exact ce trebuia: negri, de piele, cu baretă cu arici şi talonetă. Erau la reducere. Cu totul 170 lei. Mult, foarte mult, pentru un picior care creşte văzând cu ochii. Mă consolasem cu gândul că măcar va călca şi ea bine în ei, ea care merge cam şleampăt, mai ales cu stângul. Dar ea era la ţară, aşa că mi-am zis să o aştept să se întoarcă şi să-i probeze, înainte de a scoate atâta bănet dintr-o dată pentru pantofi care vor fi purtaţi atât de puţin timp.

M-am dus azi să văd că mai sunt acolo. Sunt. La fel de frumoşi, de negri şi de pielicioşi. Dar nu la fel de reduşi. Gata cu vara şi huzureala. Vrei ceva fain, bun de marcat primul an de şcoală? 220 lei banii jos. Să-ţi bagi picioarele în ei de pantofiori!

Aşa sunt eu de vreo câteva zile. Aproape că mi-aş închina o odă: "Odă celei care a stat în genunchi şi a frecat bucătăria de la ţară" sau "Odă celei care şi-a stricat concediul şi a făcut curăţenie de primăvară-vară-toamnă și iarnă la un loc". Căci de asta nu am mai dat niciun semn. Mâinile mele au fost prea ocupate cu bureţi, lavete, cârpe, aspiratoare, perii, prafuri, mături, geamuri.

După ce în weekend am rânit la moşie, ieri m-am răsfăţat cu primenirea cuibului bucureştean. Şi pentru că sunt în vacanţă, am zis să mă destrăbălez şi să-mi fac cinste cu ceva la care visez de vreo doi ani: o femeie la curăţenie. Una bună rău (nu e de dat mai departe, căci oficial nu e menajeră) care a venit la 9 a.m şi a plecat la 8 p.m, n-a mâncat, n-a băut, a frecat cu periuţa până şi plasa de ţânţari de la geamul Anei (eu mă gândeam că aia se aruncă când devine neagră şi opacă), a spălat plafoniera din bucătărie, a frecat cu bureţelul tocurile de la uși şi a râcâit urmele de grăsime de pe faianţă. Doar că era evident că de una singură nu ar fi avut cum să termine într-o zi, aşa că am renunţat la telecomandă şi la ceaşca de cafea ca să mă înham la şmotru.

Acum am casă curată, perdele spălate, cameră nouă pentru copil, nişte spaghete napolitane geniale, ghiozdan de şcoală roz cu Garfield, o febră musculară cruntă şi o rezervare la mare, în Halkidiki. După cum vă spuneam, mai că mi-aş dedica o odă. Dacă vreţi să contribuiţi, ştiţi unde mă găsiţi.

Gata, intru în concediu. De azi. Ba nu, chiar de acum. Mă duc acasă să aranjez dulapul cel nou, să-l umplu de hăinuţe, să triez jucării, să plătesc uniforma. În week-end plec la copilă, la ţară. Cică s-a făcut foarte frig acolo, mai ales seara şi e nevoie să doarmă cu pijama cu pantaloni lungi şi şosete. Am vorbit ieri cu ea şi mi-a zis că a câştigat nişte bani. Am scos o buruiană din pământ din proprie iniţiativă şi am primit un leu şi trei bănuţi mici. Dacă îi pun peste ai voştri, poate ne ajung de o vacanţă! O să-mi fie dor de inocenţa asta. Şi poate o să şi plecăm pe undeva.

Între timp, trebuie să bat Bucureştiul în căutare de ghiozdan şi pantofi de şcoală. Plus un pardesiu bleumarin sau gri, să meargă cu fustiţa. Aşa că săptămâna viitoare mi-am programat o raită prin magazine. Apropo de ţoale de copil, ştie careva  vreun loc unde se pot vinde niscaiva hăinuţe super faine, aproape deloc purtate, pentru fetiţe de 4- 5 ani? Sunt multe rochiţe cumpărate de prin diverse colţuri de lume, pe care Ana le-a purtat doar de vreo două-trei ori şi care acum zac în dulap, în loc să mă ajute pe mine să o înnoiesc pe tânăra şcolăriţă.

Buun, cam asta ar fi. În rest, trebuie să fac curăţenie prin toată casa, să spăl şi să calc un morman de rufe şi să mă uit la Je vous trouve très beau pe care l-am ratat la timpul lui. Cică după 20 august vine iar canicula. Works for me! Cât timp e cald şi vară, mie îmi miroase a vacanţă! Şi ce bine miroase! Vorba cântecului:

Nu am găuri în urechi.

Nu m-am vopsit niciodată.

Am carnet, dar nu conduc.

Nu-mi place vinul.

Mi-e frică de întuneric.

Nu ştiu să merg pe bicicletă și nici pe tocuri.

Mă cheamă şi Maria.

Fotoliul roşu l-aţi văzut. E ăla mare de se face pat. De ieri, nu mai este singur. Acum se întreţine şi cu un dulap alb, cu trei uşi şi oglindă, cu două corpuri de bibliotecă şi un birou cu sertare. Ar mai fi fost şi un scaun cu rotile, dar s-a dovedit a fi defect -- rotilele nu intră în căuş şi deci riscă să se prăbuşească infanta la fiecare învârteală. Made in Romania (serios).

Nu e momentul să aplaudaţi, e doar sfârşitul primului act. În partea a doua, vom vedea cum ne vom stoarce minţile să îndesăm, depozităm, aranjăm, aruncăm maldărele de jucării ce zac acum prin toată casa. Avem cutii şi cutiuţe de-a lungul pereţilor, puzzle-uri pe sub patul nostru, păpuşi pe canapea, mărgele şi biluţe pe la colţuri, creioane şi carioci pe masă, hârtiuţe pe sub masă, un căluţ de jucărie în hol, plastilină pe birou şi bineînţeles că Ana are grijă să le treacă pe toate în revistă de fiecare dată când vorbim la telefon:
- Mi-aţi terminat cămăruţa? zice ea.
- Mai avem puţin, zic eu.
- Ursul Mare e bine? Şi poneiul? Mai am jucării? Să nu aruncaţi nimic! turuie ea la telefon, cu vocea-i subţirică.

De aruncat, nu am aruncat nimic. Poate reuşim să mai stricăm una-două, călcând din greşeală pe ele. Poate reuşim să terminăm săptămâna asta. Poate că vom mai face şi altceva până nu vin ploile şi nu începe şcoala.

Vreau la mare! Poate că vom ajunge.

Şi asta se întâmplă de fiecare dată când intru la fie-mea în cameră. Ea n-are nicio vină, săraca, nici măcar nu e acasă! În schimb, de ieri seară, în camera proaspăt zugrăvită, s-a instalat comod el. Suficient cât să văd roşu de fiecare dată când intru acolo. E mare cât o zi de post şi se lăfăie cu nesimţire de-a lungul unui perete întreg, hăpăind lacom aproape tot spaţiul rămas pentru dulap. Parcă nici nu-ţi vine să te cuibăreşti la pieptul lui, ci mai degrabă să sari pe el şi să-l ţii strâns să nu care cumva să ocupe toată camera şi să strivească jucăriile. De dimineaţă, am deschis cu grijă uşa de la camera Anei, de frică să nu fi crescut şi mai mult peste noapte. Dar nu, era la fel... de mare şi de roşu. Prea mare (ne-am păcălit cu măsurătorile) şi foarte roşu.

...şi încă nu l-am îmbrăcat cu husa lui cea roşie (chestia gri e salteaua, care n-ar trebui să se vadă)

Sunt tristă. Ana e la ţară şi e bolnavă. A vomitat toată noaptea, a făcut febră, are crampe şi are nevoie de mine. Mă duc în weekend.

Mă încearcă un sentiment ciudat. Ceva de genul entre les deux mon coeur balance, sau mai pe româneşte, un ochi plânge, altul râde.

Să începem cu dulapul. Deloc frumos, relativ îngust şi devenit neîncăpător în ultima vreme, e totuşi cu noi din prima zi. Acum stă bucăţi-bucăţi prin toată casa, aşteptând să-l vadă pe cel mare, frumos şi cu trei uşi cu care va fi în curând înlocuit. Dragă dulăpiorule, nu te necăji! Pe tine te vom duce la ţară şi, stai liniştit, nu-ţi vom smulge abţibildurile sau orarul desenat cu grijă de mine, pe vremea când Ana avea zile de pian, de înot şi de engleză. Nu o să pleci singur! Ţi-o lăsăm şi pe madame comoda, cea atât de încăpătoare, dar care la un asalt în forţă dat de trei copii şi-a pierdut iremediabil uşile şi balamalele!

Iar tu, fotoliule cel mare cu perne multe şi uşor murdare de mâini de copil, te vei întoarce la noi în sufragerie! Ştiu că-ţi va fi dor să ne mai ţii în braţe atunci când îi vom spunem poveşti Anei, dar promitem să lăsăm uşa deschisă, să ne auzi când vom citi, tolăniţi între pernele fotoliului mare şi alb, cu roţi ce nu zgârie parchetul (adevărul e că tu l-ai cam distrus) şi care în plus se poate face şi pat (avantaj Ikea)!

Draga mea măsuţă de lemn cu scăunele mici ca pentru pitici, ţie sper să-ţi găsim o căsuţă frumoasă, cu un stăpân iubitor! Nu avem cum să te păstrăm şi ar fi şi păcat să rămâi stingheră şi uitată printr-un colţ. Eşti prea frumoasă şi meriţi o familie! Iar voi, dragi pereţi, uitaţi-vă bine în oglindă (sau oglindiţi-vă măcar în geam), că de mâine trecem la schimbarea de look. O să fiţi pastelaţi şi coloraţi, mai puţin tu, ăsta micu' din dreapta ferestrei, pentru care avem o surpriză: te facem roşu!

Mâine la 8, inaugurăm oficial lucrările în camera domnişoarei Ana.

Pe drumul spre grădiniţă îmi place străduţa cea mică şi întortocheată, flancată de case cu grădini primitoare. Îmi place să arunc câte un ochi peste garduri, să văd ce flori au prins a se deschide, ce pui de căţel mai scânceşte pe prag, ce jucării împrăştiate vorbesc despre copilul din spatele uşilor. Îmi place să o ţin pe Ana de mână şi să o simt cum mă strânge de degete de fiecare dată când se apropie o maşină. Îmi plac crengile noduroase ale mărului ce se apleacă într-un gest de curtoazie în faţa noastră şi-mi place să mi se dea bineţe din spatele porţilor.

Înainte ca aleea cu case şi curţi să o cotească spre stânga, trecem pe la Tina. De obicei ne aşteaptă cuminte la gard şi-şi învârte coada-n cerc, a bucurie. De ea ne place mult; în schimb, nu putem să-l suferim pe vecinul ei mare şi negru ce latră şi sare pe poartă într-o luptă dezlănţuită cu hoţii imaginari.

Încă puţin şi ajungem, îi ziceam la început, când paşii ei făceau lipa-lipa în spatele meu şi apoi lipliplip când se punea  pe lătrat câinele cel rău. La început măsura cât jumătate din poarta grădiniţei. Apoi fruntea îi era exact în dreptul clanţei şi trebuia să am mare grijă să nu-i deschid uşa-n cap. De anul trecut, butonează singură la interfon, trage cu forţă de poartă, urcă treptele în fugă şi gata... dispare fericită în camera cu 14 pisici colorate, ce zâmbesc de pe un perete. Câte una pentru fiecare copil, ca să nu se supere nimeni. Şi dacă la anul o să ai 15? Mai desenăm una, zice Adina-Albina.

Astăzi Ana i-a scris o scrisoare Adinei. Nu o să v-o citesc, pentru că nu vreau să-i umblu prin corespondenţă. I-a făcut şi un plic şi pe el a scris aşa: vederile s-au adunat şi eu m-am înălţat. Cred că la anul, dacă s-ar ridica un pic pe vârfuri, ar putea chiar să atingă coada vreuneia dintre mâţele de pe perete. Nu ştiu câte vor fi la toamnă. Dar ştiu că sunt în siguranţă acolo unde se află, printre copii şi jucării, departe de câinele rău şi lumea de afară.

Azi a fost ultima zi de grădiniţă.

Cred că dorinţa de a avea şi eu un frate s-a oprit undeva în jurul vârstei de 9 ani. Până atunci mă tot dădusem bine pe lângă ai mei ( întelesesem eu cumva că e nevoie de amândoi) că poate-poate mai fac şi ei un copil şi mă ajută să intru în rândul lumii. Pentru că toţi copiii din jurul meu aveau ceva de genul ăsta acasă. Iar cei singuri la părinţi aveau măcar un animăluţ de care să aibă grijă. Nu şi eu. O aveam pe mama care m-a făcut la 35 de ani şi pe care am chinuit-o ca pe un câine în primii doi ani de viaţă (n-am vrut să sug, să dorm sau să tac),  îl aveam pe tata, cu 9 ani mai în vârstă decât mama şi pe bunica paternă, un fel de Mutter Courage ce trona peste bucătărie şi noi toţi.

Faptul că, după ce că au aşteptat suficient de mult până să aibă copii, s-au şi procopsit cu unul dificil şi urlător (pe vremea aia era prematur să-şi dea seama cât voi fi de deşteaptă) i-a făcut pe ai mei să renunţe urgent la ideea de a mai avea unul. In plus, nici ei nu au avut fraţi, sau mai bine zis nu au avut fraţi buni, că vitregi avea fiecare câte unul, dar ori era departe şi tembel, în cazul mamei, ori necunoscut, în cazul lui taică-miu. Tot ce s-a putut face pentru mine a fost să fiu împrietenită în urgenţă cu o verişoară de a doua pe care am cunoscut-o relativ târziu, când s-a restabilit în România, după nişte de Algeria. Pe partea soţului, situaţia e relativ la fel de tristă. Şi ăsta e fără fraţi sau surori, cu doi verişori prin Vrancea şi cu o a treia plecată şi măritată prin lumea civilizată şi cu care nu l-a împrietenit nimeni.

Din câte se pare, cel puţin până la ora actuală, biată fie-mea nu face decât să ducă mai departe tradiţia copilului unic, irepetabil, alintat şi făr' de partener de joacă. De dorit nu-şi doreşte, pentru că aştia mici sunt enervanţi, pisălogi, urlători şi consumatori de timp şi atenţie. Doar că se uită cu jind la cei cu familiile numeroase. Vrea şi ea să poate să se laude prin lume cu ce clan are acasă şi cum trebuie să mai întindem o masă de Crăciun ca să încăpem cu toţii. Or la noi e de ajuns măsuţa de cafea din sufragerie pentru doi părinţi şi trei bunici.

Salvarea a venit tot de la verişoara de a doua, aia de m-a împrietenit mama cu ea şi care a avut inspiraţia de a face doi copii, ambii un pic mai mari decât Ana. Nu vreţi să ştiţi ce extaz pe fie-mea când a aflat că iată, she is not alone, are şi ea două bucăţi de rude de 8 şi 10 ani cu care poate să alerge, să se joace şi să împărtăşească secrete de familie. Petit problème, vorba francezului: verişorii stau în Singapore (v-am zis că e inspirată fata!) şi deci vin doar în vacanţa de vară.

Dar ieri s-au văzut şi au aranjat deja cum vor merge cu toţii vara viitoare, la Moeciu, şi vor dormi toţi trei într-o cameră şi vor sta cu lanterna sub pătură să povestească toată noaptea. Şi, pentru o zi, măsuţa de cafea din sufragerie a părut neîncăpătoare.