Am trecut cu bine şi de prima serbare şcolară. Deşi aş vrea să fiu cârcotaşă, nu prea pot: nu am prea multe de comentat. Adică, a ieşit bine. Chiar foarte bine. Cu tot scandalul cu banii, cu tot locul de joacă şi cu toate fiţele mari şi mici, petrecerea a fost un succes. Copiii s-au distrat, au alergat ca nebunii în toate părţile şi slavă cerului, au avut pe unde să alerge, au dansat cu o animatoare blondină, genul de Crăciuniţă numai bună pentru tătici (totuşi, al meu soţ a stat cuminte pe un scaun, cu ochii în ecranul telefonului, citind tacticos o carte), au halit un şniţel cu cartofi prăjiţi, s-au dat în saltele şi au recitat şi cântat fel de fel de poezele, care de care mai ciudate. Dacă eu bodogăneam la poezeaua fie-mii, aflaţi că a fost alta şi mai tare. O fetiţă cu codiţă şi rochiţă şi-a început rolul cu următoarele versuri: Moş Crăciune, ia aminte/ C-am fost băieţel cuminte...pampam!

                                                            ***

Sâmbătă, am avut program de adulţi. Nu mai mustăciţi, că vă văd! Nu, nu e nimic ce nu poate fi spus şi scris aici. Am fost la teatru. Şi nu la Ţăndărică! Am lăsat copilul cu bunicii din cartier şi ne-am dus şi noi, prima dată pe anul ăsta, la un spectacol de oameni mari. Bună piesă, mai ales pentru cei care cunosc meandrele istoriei şi câte ceva din povestea ascensiunii lui Hitler. Lui B. i-a plăcut. Mie mi-a plăcut ambalajul- totul e făcut în cheie grotescă, cu accente de cabaret nemţesc şi cu multe metafore. Pe scurt- am fost la Ascensiunea lui Arturo Ui după Brecht. Locaţia- Odeon, regia- Dragoş Galgoţiu, coregrafie- Răzvan Mazilu şi costumele- Doina Levintza. Atenţie, însă- spectacolul nu e pentru copii şi ţine două ore şi ceva fără pauză.


                                                          ***

Duminică, a venit Moşul la mama, la birou. Mare bucurie mare, mai ales că aici totul e cu cântec şi cu mâncare. Bucuria Anei, care era disperată că între ea şi bucăţelele de cârnăciori cu fasole bătută stătea obligativitatea de-a se da în spectacol în faţa Moşului. Spre deosebire de anii trecuţi, acum am hotărât (eu, nu ea), să trecem de poeziile clasice şi cântecele cu brăduţi şi sănioare, la chestii mai grele. Aşa că, trebuia să ne fi văzut ieri dimineaţă, mărşăluind prin centrul Bucureştiului în echipa completă, Ana în faţă, ta-su cu sculele de fotografiat după şi eu la urmă, cu orga sub braţ. Parcă eram de la Nunţi şi Botezuri. Până la urmă, după îndelungi emoţii, a reuţit să zdrăngăne preţ de două cântecele, din care s-a auzit doar unul, că mie nu mi-a dat prin cap să-i ţin microfonul la difuzor. Oricum, şi-a meritat fasolea cu cârnaţi şi punga cu dulciuri primită!


                                                         ***

Şi acum, la pièce de résistance- am făcut turtă dulce! Da, da, chiar eu am făcut-o cu mânuţele mele proprii. Totul a început în clipa în care Ana s-a plâns că, deşi tradiţia la noi în familie spune că pe 24 vin bunicii la noi acasă şi-l aşteptăm împreună pe Moş, eu nu am timp să pregătesc nimic. Mama vine cu oala de sarmale, soacra vine cu salata de boeuf... păi şi noi, mamă? Păi noi o să facem turtă dulce! Aşa că trebuia să ne fi văzut aseară, pe la unsprezece, cum stăteam toţi trei în bucătărie ca o familie fericită,  în jurul unui castron cu glazură în care înmuiam scobitori ca să facem modele pe bucăţile de turtă.

                                                        ***

Ce ar mai fi de spus? Cam nimic. Hai să vă pup atunci şi să vă spun Sărbători fericite cu multă sănătate. Să ne trăim şi să ne bucurăm de ai noştri, mici şi mari. Să fiţi cuminţi ca să vină Moşul şi anul ăsta! Şi dacă vă e dor de noi, ştiţi unde ne găsiţi.